Nimeni nu s-ar fi aşteptat vreodată ca regizorul Radu Afrim să monteze un spectacol SF. Şi totuşi, „Ultimul mesaj al cosmonautului către femeia pe care a iubit-o cândva în fosta Uniune Sovietică", spectacol care a avut premiera pe 2 octombrie, la Teatrul Naţional din Cluj, chiar asta este.
Stanley Kubrick îşi plasase faimoasa Odisee în anul 2001, iar Peter Hyams a realizat o continuare plasată în 2010. Iată că Radu Afrim face chiar în acest an, 2010, o călătorie artistico-spaţială în care duhul lui Kubrick este adesea invocat. Cu o acţiune petrecându-se undeva „dincolo de frontiera finală" (cum bine spunea un cunoscut serial science-fiction), pe un text al scoţianului David Greig (nu, piesa nu este scrisă de Matei Vişniec în ciuda titlului kilometric), spectacolul reprezintă un dureros strigăt de ajutor venit din cosmos şi din microcosmosul sufletului uman. Montarea e o nebunie de poezie „recitată" în ritmul respiraţiei Pământului şi acompaniată de muzica astrelor. Chiar dacă în Univers nu suntem singuri, pe pământ însă trăim fiecare în ostrovul lui izolat iar urletul disperării noastre nu este auzit de nimeni aşa cum nu se pot intercepta uneori pe Pământ mesajele trimise din spaţiu de cosmonauţii pierduţi printre stele. Acesta pare a fi mesajul regizorului către spectatorii de care s-a îndrăgostit cândva în fosta sa carieră de student la Universitatea din Cluj.
„Odiseea spaţială", leit-motiv
Povestea e simplă. Doi cosmonauţi ruşi (Ovidiu Crişan şi Cristian Rigman) trimişi în spaţiu încă de pe vremea în care Uniunea Sovietică era o mare putere politică şi militară sunt uitaţi pur şi simplu în cosmos. Ei trăiesc de zeci de ani pe nava Armonia 114, depănând amintiri, „culcându-se" cu femeile goale de pe cărţile de joc pe care le strecuraseră cu ei în caspulă, crezând/sperând că doar li s-a defectat sistemul de comunicare cu Pământul, dar că „drăgăl
