Un preot care comentează "Crezul" într-o carte întreagă (nu am acum la îndemână referinţele) spune, între altele, că ar trebui să înfiinţăm instituţii care să reabiliteze poezia.
Să avem armate întregi de oameni, care să reaprindă în sufletele copiilor şi ale adulţilor accesul către simbol, căci informaţia cea mai preţioasă a omenirii, cunoaşterea şi înţelepciunea au fost revelate – ca şi în Biblie – prin limbaj poetic. Poezia este esenţa sufletului omenesc şi de aceea îndepărtarea de poezie nu poate fi decât semnul unei alterări a sensibilităţii, a unei îndepărtări de propriul nostru suflet, de conexiunea noastră cu revelaţia şi cu ceea ce suntem dincolo de ceea ce... facem.
Piederea poeziei poate fi tocmai o pierdere de sine, o regretabilă eroare de conexiune a minţii cu inima. Omul de cultură de astăzi ar putea fi acela ce ar putea inspira, reclădi, reface, restructura şi reajusta această legătură dispărută (Adrian Păunescu a fost poate între ultimele bastioane ale sufletului conectat cu propriul său cântec de iubire şi de suferinţă).
Poeţii moderni nu mai scriu poezie pentru sufletul mulţimilor, ci pentru raţiunile... "puţinilor" care-i înţeleg şi tocmai de aceea poezia – ca dimensiune a sufletului universal – pare inactivă şi incompatibilă cu lumea modernă.
Am citit ieri un articol impresionant în Jurnalul Naţional: un ţăran, care pornise la manifestaţiile de la Piaţa Universităţii, îşi transcria întâmplările vieţii în poezii.
N-am văzut de mult timp o motivaţie pentru a muri mai adevărată şi mai sinceră decât motivaţia acestui ţăran-poet şi nici o acţiune atât de virtuoasă care s-o egaleze pe a lui.
Poate că acest "erou necunoscut", care-şi creşte găinile în curtea de la ţară şi-şi scrie viaţa în poezii, acest om simplu ne dă o lecţie despre revelaţie şi despre sensibilitate, despre dem
