În fiecare dimineaţă, îmi pun ceasul să sune cu o jumătate de oră înaintea momentului în care trebuie să mă trezesc. Apoi îmi petrec timpul între somn şi trezie, cu urechile perforate la fiecare cinci minute de mecanismul implacabil pe care producătorul maşinăriei l-a numit "snooze".
În aceeaşi situaţie e şi ţara mea. Şi ea s-ar trezi, dar nu chiar acum. S-ar ridica din pat, dar nu poate chiar în momentul ăsta, n-ai putea să vii matale peste cinci minute? Hai, că nu ne zoreşte nimeni. Ce atâta grabă?
Adevărul e că nu e nici o grabă să ne trezim. Suntem înaintea multor alte ţări, în multe domenii.
Suntem singura ţara adormită din lume care are un imn care se referă la deşteptare. Singură ţară capabilă de somn la nivel naţional în vreme ce toate natunile din jur s-au trezit şi fac gălăgie în bucătărie. Singura ţara în care sforăitul e reciclat în talk-show-uri, de noapte şi de zi. Singura care preferă să doarmă şi să viseze frumos, într-un pat sărac dintr-o cocioabă, în loc să se trezească şi să facă ceva pentru ea.
Bine, sunt şi excepţii. Snooze-ul nostru intră în funcţiune o dată pe an. La 1 decembrie. Atunci cântăm somnambuli, despre o deşteptare care nu mai vine niciodată. Cântăm după versurile unui poet român, Andrei Mureşanu, care şi-a început educaţia la şcoală săsească, desfiinţată între timp, cu tot cu saşi, ca nu cumva să mai producă şi alţi poeţi, cu alte idei!
De obicei, după 1 decembrie, cântecul se opreşte brusc, ca să pornească manelele. Şi nimeni nu se întreabă de ce nu ne deşteptăm niciodată. Nimeni nu se întreabă de ce idealurile cu care România modernă s-a născut la 1848 sunt astăzi luate în derâdere.
Libertate? Nu, mai bine să vină un tiran cu mână sigură, care să dea drumul la robinetul cu pensii şi salarii!
Fraternitate? Ete na, cum adică, dă-i naibii de unguri, noi suntem stăpâni! Dă-i încolo şi
