S-a prăbuşit de Revelion, cu un avion plin de ajutoare pentru victimele unui cutremur. Istoria lui Roberto Clemente, starul baseball-ului anilor ’70
“Ayyyyyy! Fratele meuuu!”. Aşa a urlat cînd a trecut prin perete şi a ieşit afară din restaurant. “Ayyyyyy!”. A alergat 400 de metri într-o secundă. Tovarăşii de pahar sărbătoreau trecerea într-un nou an şi el, rupîndu-şi de la gît papionul, s-a aruncat în Ocean. Au dat să ţipe, să-i spună că nu se mai poate face nimic, că rechinii patrulează în zonă, că e beznă, că… Dar, ce, aveai cu cine să te înţelegi?
Pe palier cu Lou Gehrig
Roberto Clemente se iţise în viaţă în Puerto Rico, pe la 1934, în Carolina, în cartierul Sfîntul Anton, într-o casă de chirpici. Se iubise, de mic, cu sportul: arunca bine suliţa şi scotea timpi “ok” pe distanţe scurte. Dar “el beisbol” îi făcea ochi dulci. La 20 de ani, americanii de pe Continent trimiseseră un spion să-l vadă la lucru. În trei zile cei de la Brooklyn Dodgers îl semnau, dîndu-i un bonus de 10.000 de dolari. Cum regula spunea că cine primeşte mai mult de 4.000 de marafeţi trebuie să fie înregimentat la un club cu ştaif, Pittsburgh Pirates îl luaseră la ei. Cea mai bună afacere din istorie. Pînă atunci, erau nişte mîhniţi. Numai în ultimele trei sezoane adunaseră o “zestre” de 100 de înfrîngeri. Clemente a debutat în 1955 şi, un cincinal mai tîrziu, “piraţii” cucereau “World Series”. Isprăvile lui nu încap într-un infinit de pagini: 12 “Mănuşi de Aur”, MVP în 1966, 15 All Star Game-uri, 18 sezoane la Pittsburg, comparaţii cu “Monumentul” Lou Gehrig, incomparabilul. Cel mai bun jucător al anilor ’70!
Zeul cu picioare pe pămînt
Dar Roberto rămăsese umil. Ştia cum e să stai la hoteluri pe care scria “Numai albi”, cunoştea cum e să nu te primească în autobuzul arienilor, aflase cum e gustul colei celor de altă culoare… Nu a acceptat să fie americanizat
