Stimate domnule Lucian Raicu,
Cartea lui Sorin Titel, Clipa cea repede, o citesc, ca să zic aşa, pe clipe. Azi o pagină, două, mîine treizeci, pauză, peste cîteva zile iar nişte pagini etc... Aş vrea să nu se mai termine. Are ceva de basm, de poveste spusă la gura sobei, iarna, cînd în casă-i cald şi bine şi-afară bîntuie îngheţul. Zăbovesc pe cîte o filă, cu ochii aiurea, amintindu-mi de mine, de visurile mele şi cum m-aş tot duce-n trenuţu acela pe lîngă care flăcăii alergau îndemnaţi de fete, culegeau prune, iar se suiau. Dovlecii enormi din grădina Anei! Soldatul care declanşează, c-o împuşcătură, toată maşinăria nemţoaicei. (O, mai ales turcul care caută să taie sînii unei turcoaice, sînii pe care ba şi-i arată, ba şi-i ascunde!). Neasemuita, nostalgica poveste a lui Terapont ce-şi găseşte iubita ideală peste ţări şi mări. Panouri, parcă, de bîlci, pictate naiv, sfîşietor de blînd, în culori voit stîngace. Şi ce melodie secretă se degajă din frază, din aranjarea cuvintelor! Îmi cîntă sufletul dulce-amar în timpul lecturii. Şi am ajuns doar la pagina 127, mai am, mai am, sînt bucuros, îi mulţumesc din inimă, din toată inima, lui Sorin Titel. (Să nu uit scena antologică, de desen animat, crudă şi tandră, declanşată de aruncarea furcii de către baba curioasă, furcă care nimereşte-un purcel. De reţinut tăierea cu toporul a paserii de către „domnişoara”)
*
Ca să nu mai vorbesc de Desideriu1), de doamna Venturia!... „O caisă a căzut lîngă farfuria doamnei Letiţia şi a pătat faţa de masă.” Pentru ce îmi vine să plîng? Dar domnul director?
*
Farmecul indicibil al acestei cărţi vine, cred, din importanţa, din greutatea cu care se înfăptuiesc gesturile, treburile cele mai simple, mai banale. Din minuţiozitatea profundă, ceremonioasă, a (de exemplu) culegerii perelor. Fiecare clipă e
