O societate exista ca atare intrucit exista un sistem de rituri, de norme, de tabuuri, de ierarhii religioase, culturale. Culturile insele au motivatii religioase, se intemeiaza pe o relatie strinsa cu transcendenta. Lucrarea Religie si putere, aparuta la Polirom Iasi, 2005, reuneste trei eseuri: Biserica si statul laic, de Gianpaolo Romanato, Pentru o economie politica a bunurilor religioase, de Mario G. Lombardo si Religia si cresterea puterii, de Ioan Petru Culianu, ultimul fiind preluat mai apoi in volumul Religione e potere, aparut la Editura Marienti, Torino, 1981. Cele trei studii sint complementare, astfel incit rezulta un volum destul de unitar. Cu toate acestea, mi-as permite sa prezint aici doar studiul lui Culianu, oarecum inedit la noi, scris la numai 30 de ani, chiar daca va fi reluat mai tirziu, in care autorul dezvolta, in chip remarcabil, o serie de idei premonitorii. Asa cum arata autorii, religia si puterea constituiau un binom susceptibil sa trezeasca „o oarecare perplexitate", raporturile dintre Biserica si Stat fiind o tema indelung dezbatuta, cele doua instante conditionindu-se si limitindu-se reciproc. Desi erudita, lucrarea e accesibila si nespecialistilor. Religia si puterea constituie doua constante antropologice atit pentru individul autonom, cit si pentru membrul societatii, religia aparind ca veriga subtila de legatura intre cele doua extreme: ale individualizarii si ale socializarii. „Totusi astazi, in fata unei puteri anonime si polivalente, care avanseaza insinuindu-se pretutindeni si anulind autonomia si libertatea omului, s-ar zice ca religia modifica si poate ca, rasturnind, readuce la suprafata ceea ce, conform traditiei, era functia sa: adica reapare ca factor de eliberare" (Introducere, p.7) In studiul sau, Culianu evidentiaza rolul socializant, dar si compensatoriu al riturilor religioase, care configureaza o matrice rituala a