S-a dat, practic, undă verde pentru intrarea României în Comunitatea Europeană la 1 ianuarie 2007. Ce va însemna aceasta pentru ţăranii din România, una dintre ţările cele mai rurale de pe continent? - mă întreabă jurnalista de la RFI şi îmi întinde microfonul. Moartea poetului! - îi răspund, zîmbind. Întrerupe microfonul şi face ochii mari. Cum să-i explic acestei străine faptul prea bine cunoscut nouă că românu’ e născut poet şi că aceasta constituie, mai ales acum, o problemă? Că acest român-ţăran-născut-poet s-a aflat în centrul construcţiei identităţii noastre, ceea ce acum nu prea mai poate funcţiona. Că istoria acestui personaj este, în mare măsură, istoria modernă a naţiunii noastre. O istorie pe care nu prea sîntem însă obişnuiţi să o privim din această perspectivă... Cînd a exclamat că românul s-a născut poet, Alecsandri făcea de fapt o declaraţie politică esenţială şi nu un joc de cuvinte îndoielnic, destinat ironiei noastre ulterioare. Pînă în zorii romantismului revoluţionar de la patruzeci şi opt, ţăranul era un personaj absolut secundar. Iar cînd se afla în atenţia elitelor, era în calitate de personaj negativ, de "primitiv interior", înapoiat, ne-civilizat şi deci, eventual, obiect al acţiunilor civilizatoare ale acestor elite. Exemplară este în acest sens cărticica publicată de Gheorghe Şincai la începutul secolului al XIX-lea şi intitulată cît se poate de sugestiv Învăţătură firească spre surparea superstiţiei norodului. Chiar şi Biserica Ortodoxă se lupta vehement cu "superstiţiile" şi "credinţele deşarte" ale acestui "norod". Ba chiar, în unele cazuri, ajungea la excomunicări colective ale unor sate suspecte de practici magice înapoiate. Ca şi Primitivul coloniilor şi în conformitate cu "ideologia primitivistă" a Europei colonialiste, ţăranul este şi el un subiect ce trebuie civilizat pentru a putea fi administrat. Practic nimic nu este de