Nu eu spun asta – nici n-aş îndrăzni să declam asemenea lucruri mari tocmai eu, defintiv incapabil să citesc o partitură oricît de simplă ar fi. O spune Gustav Mahler. Cu vorba aceasta în suflet am urmărit programul din această seară: Enescu şi Mahler, cîntaţi superb de Filarmonica din Munchen sub Semyon Bychkov. Delicii într-o seară de toamnă cum niciodată nu fu mai frumoasă, bineînţeles.

Pentru români, Filarmonica din Munchen va rămîne mereu orchestra lui Celibidache. Deşi leul a murit acum fix 17 ani, o lună şi trei zile şi de atunci orchestra a mai avut, mai are şi va mai avea directori muzicali, toţi unul şi unu ( Levine, Thielemann, Maazel pînă în 2015 şi apoi Gergiev pînă în 2020), pentru noi, tot Celibidache e zeul tutelar al locului. Nu ştiu dacă e bine sau nu. Nu ştiu nici măcar dacă e corect sau nu, de vreme ce majoritatea membrilor orchestrei de azi nu au cîntat niciodată sub bagheta lui. Dar, eu nu pot altfel. Cînd ascult Munchenul mă aştept să simt marca muzicală a Maestrului. Evident, nu mai există. Poate doar o anumită uşurinţă a orchestrei de a reda în cel mai fin degrade nuanţe melancolice ar mai putea fi o rămăşiţă a vremurilor de dinainte de 1996. Acea căutare uimitoare a marii linişti în muzică mai poate fi, uneori, auzită/simţită în sunetul marii orchestre. Deşi, este posibil ca bovarismul meu în materie de muzică să-mi producă iluzii şi de data asta. Pe de altă parte, nu este iluzie ci fapt certificabil imensul salt de calitate muzicală şi prestigiu pe care Filarmonica din Munchen l-a cunoscut în cei 17 ani cît a funcţionat sub direcţia muzicală a lui Sergiu Celibidache. De pe acest nivel de execelnţă maximă, dar şi cu un buget pe care îl asigură una dintre cele mai bogate comunităţi locale din lume, Filarmonica din Muchen merge înainte reuşind să rămînă în topul mondial al orchestrelor. Mă bucură că Munchenul vine, practic, la fiecare Fe