România a avut două feţe la Mondialul 2009, iar cea negativă s-a arătat imediat după primul eşec
În 2005, cînd "naţionala" feminină a României cîştiga argintul mondial, nimeni nu se aştepta cu adevărat la o asemenea realizare. An de an, se apropia luna decembrie, veneau Mondialele sau Europenele şi voci nu prea convinse invocau o posibilă medalie. Una ratată în 1993 la un gol, iar în 1999 după prelungiri. De cînd se ştie, de la titlul lumii cucerit în 1962, de handbalul feminin s-au ţesut speranţe. Mai mereu am avut jucătoare, cîteodată şi o echipă.
Atunci, în 2005, părea că totul fusese pus cap la cap. În fine, româncele arătau unite, puternice, capabile să învingă pe oricine. Un parcurs fără fisură pînă în finală, unde doar Rusia le-a încheiat drumul. Era însă un drum încununat cu argint, prima medalie după 22 de ani.
Acum, în 2009, raporturile s-au inversat. Toată lumea vedea România pe podium, poate chiar pe treapta cea mai de sus. Vocile nu mai erau şovăitoare. Dimpotrivă. Medalia apărea aproape ca un drept cucerit în aceşti 4 ani în care "naţionala" mai adunase un loc 4 la CM, dar şi poziţia a 7-a la Olimpiadă, locul 5 la Europenele de anul trecut şi o necalificare la cele din 2006.
S-a întîmplat însă că n-a venit medalia, ci doar locul 8. Un Campionat Mondial ciudat, pe durata căruia echipa "tricoloră" a avut două feţe. Cea degajată, spumoasă, plină de fantezie, flămîndă de goluri s-a ivit, cu excepţia meciului cu Ungaria, doar în faţa adversarilor mici şi mediocri. Cea frămîntată, nesigură, neputincioasă, lipsită de unitate a apărut chiar atunci cînd România ar fi trebuit să dovedească faptul că e, într-adevăr, un team mare. Cu Norvegia, în primele grupe, înfrîngere la un gol, pe final. Mai ales însă cu Spania, în grupele principale, adversar devenit noua sperietoare, din nou înfrîngere, tot la un gol,
