Voind parcă a contrazice tezele conform cărora comicul e o „negaţie continuă a naturii”, o „impostură”, Cristian Simionescu îl tratează drept o expresie patetică a fiinţei, o „inimă” sui-generis : „Să presupunem că poemul e o casă închisă, fără ferestre şi uşi,/ o lespede pe buzele vorbelor, să presupunem că locul gurii/ nu există. Dar ce tenacitate poate să strige/ acel adevăr fără să fie puţin comică?/ Să presupunem că o jucărie în trupul tău/ face tumbe rîzîndu-şi pe dinlăuntru de tine. Lovind-o – te loveşti; ucigînd-o, te ucizi – mai bine lasă!/ Dacă îţi trece prin minte că poţi ucide acest Comic,/ e jalnic – o, comicul se îngraşă mai mult,/ o inimă martelînd trupul purtătorului ei” (Nu-ntotdeauna-i Comic Bufonul...). Bufonul îşi mărturiseşte condiţia ca o aderenţă la fiinţă: „Fiinţa se îmbată cu fiinţă mai abitir decît în focul/ alcoolului, se-ncuibără vastitatea cugetării într-un bob/ de simţire” (Maratonul – Cartea a treia). La rîndul său, imaginea lirică apare anexată bufoneriei, narcisismul fiind compromis: „Să te vezi în oglindă,/ ce umilinţă – pojghiţa feţei tale e furată/ de un bufon ce rîde pe sub oglindă/ de fragilitatea şi multiplicarea ta” (Eşti o jucărie în somn). De ce oare această ontologizare a unei posturi ingrate, scoase îndeobşte în afara onorabilităţii, plasate în zona periferică a pitorescului? Răspunsul credem a-l putea găsi în însăşi gravitatea crizei spirituale, în dramatismul inadaptării fiinţei umane la regulile unui cosmos ostil, terifiant. În cartea sa consacrată lui Rabelais, M. Bahtin susţine că spaima de cosmic poate fi învinsă prin comic. Josnicia umană este exaltată pentru a dezamorsa cosmicul ameninţător, întrucît ea conţine germenele fertilităţii prin raportare la organele sexuale şi la cele ale aparatului digestiv, aşadar la reproducere şi alimentaţie. Grotescul reprezintă o contrapondere terestră a spiritului abstractizan