Fetiţa mea s-a născut la Spitalul Universitar din Bucureşti. A venit pe lume cu câteva semne din naştere, dintre care unul mare cât o nucă, proeminent şi vineţiu, pe o fesă. Niciun doctor nu mi-a atras atenţia asupra lui, nu a fost nici măcar menţionat în biletul de externare. Aveam să aflu că este vorba despre un hemangiom.
În jurul vârstei de trei luni, a apărut pe hemangiom o cojiţă. Ne-am suit în maşină şi am plecat la Spitalul Marie Curie din Bucureşti, la un chirurg care ne-a spus să nu ne facem griji că „se usucă şi cade“, dar că ar trebui să facem nişte injecţii cu citostatice în celelalte semne din naştere, mai mici, tratament care ar fi trebuit să dureze câteva luni. Când am auzit de citostatice, ne-am suit în maşină şi ne-am întors în Focşani.
Pe parcursul a trei săptămâni, timp în care cojiţa se extindea, am fost la dermatolog, chirurg plastician, pediatru, pentru a sfârşi într-o seară la doctorul Gabriel Negoiţă, pe care l-am implorat să mă ajute. De câteva zile, cojiţa căzuse şi în locul ei rămăsese carne vie, iar la fiecare schimbare a scutecului care se lipea de acea rană, fetiţa urla şi urla şi urla.
Doctorul Negoiţă a fost primul salvator. Şi-a sunat o colegă chirurg de la Spitalul Grigore Alexandrescu din Bucureşti şi a rugat-o să ne primească. I-am mulţumit medicului Negoiţă şi dusă am fost. Poate părea incredibil, dar nu i-am dat şi nu mi-a cerut niciun ban.
La Bucureşti, am fost internaţi de un medic extraordinar, un tânăr care fusese rezidentul doctoriţei ce avea să-mi opereze fetiţa şi cu ajutorul căruia am reuşit să trec peste nişte momente foarte dificile. Mi-a explicat totul, m-a calmat, m-a rugat să nu mai plâng pentru că o să-mi pierd laptele.
Au urmat două zile în care, la numai patru luni, fetiţei mele i s-au făcut radiografie, ecografie, transfuzie de plasmă şi de sânge. Cel mai greu a fost în n