Pe la inceputul veacului trecut, cele sase arte traditionale, fidele insotitoare ale omului inca din negura vremurilor, ajunse pe atunci la o venerabila maturitate, priveau, cand indiferente, cand amuzate, spre nou-nascuta imagine in miscare, care parea sa nu fie altceva decat o alta modalitate de expresie a vizualului.

In salile in care erau proiectate pe perete, imaginile miscatoare au furat ceva de la fratele mai mare, pe numele sau literatura, si au inceput sa nareze. Povestile pe care le spuneau erau alerte, incitante, exultante, naive si… gurmande. Langa leaganul micutului care crestea. .. vazand cu ochii a venit sa se aseze muzica, la inceput in persoana unui pianist insarcinat cu umplerea tacerii din salile cufundate in bezna.

Curand, imaginile miscatoare au prins glas, iar pianistul a disparut. Eroii de pe perete au inceput sa turuie, iar povestile lor s-au lungit. Eroii acestia erau atat de iubiti, incat spectatorii ii cautau si in lumea scaldata in lumina, adesea mohorata, de dincolo de zidurile salii de cinema.

Si astfel, in 1915, si-a facut aparitia cineromanul – filmul devenit roman, ilustrat cu fotografii din film. Povestea era depanata in cuvinte, fotografiile alb-negru veneau in sprijin la fel cum, in cartile de basme, gravurile dadeau chip zmeilor si zanelor. Prima melodrama devenita cineroman (sau roman-cinema) a fost, in 1915, Misterele New Yorkului, adaptare a episoadelor filmului american de succes The Exploits of Elaine. La inceput, foiletonul anunta filmul precedandu-l, dar foileton si episod au sfarsit prin a iesi impreuna in lume, sprijinindu-se intr-un concubinaj reciproc avantajos. Pana in 1950, numai in Franta au aparut 10.000 de titluri de cineromane, odrasle viguroase, sentimentale si comercial profitabile, lipsite de ifose si deloc savante, ca sa nu produca vertij mintilor si asa infierbantate ale fanilor. @N