Durham – în 1842, reformatorul social englez Edwin Chadwick documenta o discrepanţă de 30 de ani între speranţa de viaţă a bărbaţilor din cele mai sărace pături sociale şi cea a micii nobilimi. În zilele noastre, locuitorii din cele mai înfloritoare zone ale Marii Britanii, cum ar fi Kensington şi Chelsea, pot trăi cu până la 14 ani mai mult decât cei din cele mai defavorizate oraşe, precum Glasgow. Acest gen de inegalităţi există, în diverse proporţii, în toate ţările dezvoltate. Grupurile mai sărace o duc deosebit de rău în sistemul neo-liberal din Statele Unite. Diferenţele de speranţă de viaţă din unele oraşe din SUA, cum ar fi New Orleans, sunt uriaşe, mergând până la 25 de ani. Înţelegerea şi atenuarea acestor discrepanţe din domeniul sănătăţii rămâne o provocare majoră la adresa politicilor publice din întreaga lume. Nu este doar o problemă de ordin moral. Discrepanţele din domeniul sănătăţii implică importante costuri economice. Însă cauzele acestor inegalităţi sunt complexe şi contestate, iar soluţiile sunt evazive. Principala explicaţie a existenţei acestor inegalităţi rezidă în determinanţii sociali ai sănătăţii – adică mediul în care oamenii trăiesc şi muncesc. Oamenii înstăriţi au un acces mai facil la mediile care încurajează sănătatea, cum ar fi şcolile bine întreţinute care oferă o bună educaţie, locuinţele de bună calitate şi locurile de muncă stabile, în spaţii sigure. Cu cât eşti mai sărac, cu atât rişti să fii mai expus la medii care îţi afectează starea de sănătate. Diversele teorii pornesc de la acest cadru de bază – şi fiecare explicaţie concurentă propune alte strategii de atenuare a discrepanţelor din domeniul sănătăţii. De exemplu, abordarea „cultural-comportamentală“ explică diferenţele de sănătate în termenii diferenţelor de comportament individual, afirmând că oamenii mai săraci au o stare de sănătate mai precară din