Arta unei ţări se defineşte şi prin ce nu obişnuieşte, prin ce-i lipseşte. Se poate scrie o istorie a locurilor goale din creaţia artistică românească. Istoriile de toate naturile conţin "pete albe". Pentru unele perioade nu există atestări, dovezi materiale ale legendelor din memoria colectivă.
Ca şi cum oamenii care au trăit în aceste perioade albe n-au vrut să se ştie c-au existat. Din muzeele de artă românească lipsesc nu numai toate categoriile de tablouri şi de obiecte de artă, care au făcut, până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, materia de referinţă a istoriei spirituale din vestul şi centrul Europei, dar şi multe dintre creaţiile "pe genuri" ale marii arte continentale de la 1850 încoace.
Societatea din voivodate şi principate nu avea până în 1850 preocupările artistice ale lumilor din vest, iar după 1850, noua Românie nu a recuperat din rămânerile în urmă ori, mai bine zis, din rămânerile în izolare, decât acele preocupări artistice care nu impuneau angajamente contractuale majore, de durată şi cu munci din cele mai complexe.
Din muzeele de artă românească lipsesc sau sunt rare şi nesemnificative ca fenomen portretele individuale, iar cele de grup pot fi numărate pe degetele unei mâini. Lipsesc tablourile de mari dimensiuni, nu importă cu ce tematică. Lipsesc compoziţiile ambiţioase, de tipul celor care au marcat toate istoriile artelor de dincolo de Transilvania. Lipsesc scenele "de gen" şi "portretul de aparat şi monden", atât de populare în veacul al XIX-lea european. Ce nu avem e mult mai mult decât ce avem.
Avem însă un exces de superlative la tot ce avem şi un deficit de argumente la aceste superlative. Excesul de superlative pare motivat de calitatea producţiei unor "mici maeştri" ai artei moderne, cu observaţia că nouă ne pare o impietate, dacă nu şi o dovadă de neromânism, dacă îi numim pe "mar
