Acesta e un text născut din lectura cronicii lui Liviu Ornea, de săptămîna trecută, la Viaţa e vis, în montarea lui Dragoş Galgoţiu, şi din recentele premiere româneşti de început de an. Cu o săptămînă în urmă, colegul meu de pagină, Liviu Ornea, s-a ocupat exemplar de „traducerea“ pe limba spectatorului a Vieţii e vis de Calderón de la Barca, în versiunea de la Odeon a lui Dragoş Galgoţiu. E o cronică ce mi-a declanşat o serie de gînduri – mult mai multe decît am fost dispusă să pun la bătaie atunci cînd am văzut montarea în cauză. Viaţa e vis e o specie de teatru care se refuză pe ea însăşi publicului – oricît de valabile ar fi ideile şi punctele de plecare ale regizorului, ele nu călătoresc spre spectator; mai grav decît atît, ratează această călătorie pentru că mijlocul lor de locomoţie, actorii, este abandonat undeva, pe drum, privind de de-parte imposibilitatea necesarei întîlniri. Barocul piesei lui Calderón de la Barca nu e o explicaţie – nu e un text imposibil de montat, chiar recent a fost pus în scenă, la Budapesta, de către un debutant într-ale re-giei, iar liniile principale „ţin“. La urma urmei, dincolo de limbaj şi structură (de formă, deci), conţinutul e unul cu puternice reverberaţii în lumea noastră – e vorba, doar, despre putere. Însă deja de cîţiva ani, Dragoş Galgoţiu e mult mai preocupat de formă per se, şi nu ca vehicul al unui conţinut inteligibil cu ustensile puse la dispoziţie de spectacolul însuşi. E util să cunoşti preocuparea regizorului pentru motivul dublului sau pentru o anume „vizualitate“ îndrăgostită de manierismul pictural – totuşi, un spectacol îşi e, ca mijloace, autosuficient într-o măsură mult mai mare decît o face acest Viaţa e vis. Motivul pentru care cei mai mulţi dintre actori dau o cronică impresie de inadecvare este dificultatea lor de a se concepe pe ei înşişi ca elemente ilustratoare ale unui tablou, iar dacă Dan