În sensul ei tare, compasiunea nu e plângere de milă, înduioşare asupra neputinţelor omeneşti, lacrimă sentimentală, activism filantropic. Sau gest mediatizat al oamenilor politici care împart de sărbători pungi cu cadouri în azile şi orfelinate. E actul prin care recunoşti în celălalt demnitatea unei fiinţe capabile de strălucire verticală.
De curând, am vizitat zile în şir pe cineva internat într-un spital bucureştean. Un loc neaşteptat de bine organizat, aproape prietenos, aş îndrăzni să spun. Doctoriţa şef de secţie părea că nici nu părăseşte spitalul, că tratamentul bolnavilor şi formaţia medicilor tineri îi acoperă cam toată viaţa. Medici rezidenţi amabili, gata să dea explicaţii. Asistente grijulii şi politicoase. Infirmiere active, binevoitoare. Spaţii largi, curate, bine întreţinute. Posibilitate de a face lungi vizite bolnavilor. Pe scurt, un loc civilizat! Un loc de normalitate! Un loc unde suferinţa e tratată nu numai medical, ci şi cu grijă pentru confortul psihic al pacienţilor şi al celor apropiaţi lor.
Totuşi, chiar aici, în acest loc civilizat, în acest loc de normalitate, am avut de îndurat o traumă, la fel ca în alte spitale unde m-am aflat – din fericire rar – ca vizitatoare sau pacientă. Pentru infirmiere, bolnavul, în genere, cel neajutorat, în special, e un ins căruia i te adresezi cu o verde familiaritate. Cu un ton care variază de la bunăvoinţă protectoare, la ordin sec şi până la certare zdravănă, ca a unui ţânc când a făcut o nefăcută. Dar întotdeauna de-a dreptul, fără fasoane, fără protocolul politeţei. Un exemplu: pe patul de spital, bărbaţii mai în vârstă se aud trataţi foarte des drept „tataie“. Tataie, mergem acum la radiologie! Mai mănânci puţină supă, tataie?! Şi altele... Orice ai fi în viaţa „de afară“, în spital ajungi brusc „tataie“. Ştiu că infirmierele fac munca grea, de îngrijire intimă