Lada era un lădoi ancestral din scândură groasă, geluită, cu bare de tablă ghintuite şi o clapă ce cuprindea inelul pentru lacăt. Nu ştiu de unde apăruse în preajma noastră, o ladă modestă, maronie, fără strălucire dar cu o ascunsă personalitate. În mod obişnuit stătea cuminte şi se umplea de praf până când, din timp în timp, intra în scenă pentru câte un episod remarcabil. Astfel ea ne-a purtat bunurile incasabile, împreună cu celelalte nouă bagaje plus maşina electrică de cusut Singer, în refugiu la Dumbrăveni de unde ne-a şi adus înapoi după un an şi jumătate.

Între aceste două importante drumuri s-a remarcat cu ocazia serbării mele de sfârşit de an după clasa I-a într-o piesă în care ea a jucat rolul principal.

Se făcea că Nataliţa, o fetiţă foarte mincinoasă, îşi serba ziua de naştere cu mosafiri la cozonac cu stafide şi ciocolată caldă. Eu, prietena ei cea mai fidelă, mă hotărâsem să-i aplic o lecţie straşnic de educativă împotriva urâtului său nărav. Am fost băgată în lada cu pricina, după ce Mami a căptuşit-o cu perne şi a înţepenit cu un dop capacul întredeschis pentru rezerva mea de aer, am fost adusă de Mario şi Ţucu Bitea, în chip de cadou, sub furtuna de aplauze, pe scena din curtea şcolii. Rolul meu era destul de simpluţ, cum începea Nataliţa s-o ia razna cu enormităţi fanteziste, eu, din ladă, trebuia să strig: - A minţit Nataliţa, a minţit! O dată, de două ori, de trei ori... Între timp vedeam cu groază, prin crăpătura de respiro, cum cozonacul fotogenic dispare vertiginos înfulecat de actorii cu partituri la vedere. Când, în sfârşit, Nataliţa a recunoscut ruşinată că minte de îngheaţă apele şi a promis solemn că nu mai face, lada s-a deschis şi eu am ieşit la lumină, transpirată, cu părul lipit pe frunte şi cu frumoasa mea rochiţă de tafta bleu-ciel jilavă şi mototolită. M-am năpustit cu o asemenea naturaleţe asupra ultimei felii de co