Joi, 16 decembrie, primul oras liber de comunism din Romania -- Timisoara - a deschis seria festivitatilor dedicate implinirii a 10 ani de la Revolutia din Decembrie 1989, precum si comemorarii eroilor ucisi de gloantele unei dictaturi care nu vroia sa moara. Cum se obisnuieste in asemenea imprejurari, numeroase oficialitati si personalitati publice, in frunte cu Regele Mihai I de Romania impreuna cu sotia sa, Anne de Bourbon, s-au alaturat miilor de locuitori ai orasului-martir. Un praznic la care, sintem siguri, fiecare dintre noi a dorit sa fie prezent -- macar cu sufletul. Un praznic in care lacrimile si durerea atroce pentru cei absenti se vadeau la fel de proaspete ca in acel Decembrie de gratie care a adus romanilor Libertatea fara cartela. Un praznic la care ne-am regasit cu totii, mai tristi, mai umiliti, mai saraci cu zece ani...
Pare firesc, desi nu este si nu ar trebui sa ne impacam cu aceasta stare de fapt: la scurgerea unui deceniu de la Revolutie, putini, foarte putini sint romanii care sa afirme ca istoria ei secreta, tulbure de vinovatii "nedovedite" nu mai reprezinta vreo taina pentru ei. Asa se face ca, la neimplinirile noastre, nu toate din motive strict obiective, vin sa se adauge, an de an, asa-zisele "enigme" si tacerea suspecta care continua sa le si sa ne invaluie apasator. Locul sperantelor nebunesti din Decembrie '89 tinde sa fie uzurpat de un trecut continuu, neobisnuit de rezistent la demolare. Cei mai curati dintre compatriotii nostri fie se sinucid aidoma lui Calin Nemes, fie iau drumul pribegiei, satui sa mai caute normalitatea intr-o tara atit de neglijenta cu ranile ei, cu propria-i boala, fie "se aranjeaza" ghidindu-se dupa "vremurile noi". Si nici o lumina nu se intrezareste in acest bilant cenusiu! Cinismul, cruzimea "celor care au" cresc proportional cu disperarea unui popor caruia i se refuza Adevarul. Nici nu ar put