Provincia neaoşă, mai ales în zonele de cîmpie, nu se remarcă, în general, prin nimic spectaculos; ba din contră, printr-o senzaţie înecăcioasă de prăfuit şi monoton. Rar găseşti un colţ care să ţi se pară special, şi cu care să simţi că ai niscaiva afinităţi. Mai ales dacă eşti orăşean prin excelenţă, sensibil mai curînd la şuierul maşinilor în trombă decît la cel al vîntului prin frunze; şi adormind mai dulce în agitaţia străzii decît în liniştea cîmpului.

Totuşi, cu ocazia unui reportaj într-un oraş de provincie (al cărui nume nu-l mai dau, ca să nu se mai simtă nimeni jignit precum doamna din Jimbolia), am găsit, din pură întîmplare, un loc care să-mi contrazică prejudecăţile citadine: o curte cu flori (a uneia din casele vizitate). Nu i-aş spune frumoasă, nici măcar îngrijită sau organizată după vreun principiu grădinăresc. Era sălbatică, florile creşteau libere, după bunul lor plac, nu ştiu dacă fuseseră alese special, iar alăturarea lor era şi ea aleatorie: aerul de libertate se pare că le priise, pentru că erau uriaşe, şi semeţe, sfidînd, într-o nepăsare îndrăzneaţă, orice ordine. Printre ele nu prea aveai loc să treci, decît, eventual, luînd-o prin urzici: aţi ghicit, locul semăna puţin cu cel pe care trebuia să-l parcurgi - şi să te lupţi cu el - pînă să ajungi la Castelul Frumoasei din Pădurea Adormită, după ce cunoscuta vrăjitoare îşi băgase nasul şi-l făcuse (aproape) inaccesibil. Dincolo de grădina îndrăzneaţă, evident, nu era nici o prinţesă adormită (cel puţin la prima vedere). Erau doar o cişmea, un WC în curte, care nici măcar nu se închidea bine, şi în imediata apropiere a căruia un porc grohăia pe limba lui; o puzderie de găini, care intrau, libere şi ele, pe teritoriul florilor, cu mici întreruperi din partea unei gospodine, de genul celei din Zdreanţă, care venea să le uşuiască din cînd în cînd; şi, rar, o mîţă cu privire pătrunzătoar