Andrea Stramaccioni a readus la Inter ceea ce echipa pierduse după plecarea lui Mourinho: starea de spirit

Cînd Inter l-a pus antrenor pe Andrea Stramaccioni, toată lumea a crezut că va fi o soluţie de avarie. Un compromis, un om care să asigure interimatul pînă la venirea unui nume capabil să redreseze o echipă ce semăna cu un burete. Cu un burete din care o gospodină stoarce şi cea din urmă picătură de soluţie pentru a curăţa ultimele vase ce au rămas nespălate. (Ştiu că aţi prefera o altă imagine a buretelui, eventual stors de spumă de un fotomodel aflat sub duş, dar mai bine să rămânem concentraţi). Gospodina a fost Mourinho, a cărui artă de a lua totul de la jucătorii pe care-i pregăteşte e legendară. Dar, la fel de legendară e şi starea în care-şi lasă echipele pe care le părăseşte. Stoarse, ca buretele de mai sus, de puteri, nu atît fizice, cît psihice.

Mourinho părăsise pe Inter în cea mai emoţională formă posibilă. Lăsînd-o în fruntea Europei. Ultima sa imagine publică a fost o îmbrăţişare plină de lacrimi cu unul dintre oamenii săi de încredere, Marco Materazzi. Prin acele lacrimi s-au scurs şi ultimele picături de energie ale unui vestiar ce-l avea, vorbim de oamenii de bază, drept cel mai tînăr reprezentant pe Sneijder, la cei 26 de ani ai săi.

Rafa Benitez, Leonardo, Gasperini, Ranieri s-au trezit, rînd pe rînd, cu acel burete în mînă. Un burete ce nici nu mai avea soluţie, dar nici nu mai primea. Textura sa era afectată. Calitatea jucătorilor n-avea cum să dispară, dar fotbalul se joacă în primul rînd cu mintea, cu creierul, iar dacă mintea e în altă parte, picioarele nu mai răspund la comenzi.

Aşa a apărut în scenariu Andrea Stramaccioni. “Chi cazzo e quello” ar fi putut să scrie presa italiană, dacă ar fi fost pe aceeaşi lungime de undă a tabloidizării cu presa engleză, vezi celebrul titlu “Arsene, who? cu care “Sun” a ieşit l