ON-LINE

Povestea asta se-aude parcă pentru prima oară, de fiecare dată cînd e respusă.

Lucrurile se schimbaseră în ţară: războiul trecuse, îi adusese pe alţii la putere şi aceştia întorseseră lucrurile cu susu-n jos. Cu mînă de fier, cu limbă de lemn, îi băgaseră în felurite închisori pe toţi supravieţuitorii rămaşi în ţară. Unul dintre deţinuţi publicase, înainte de a fi închis, un volum de versuri, versuri mediocre, o ştiau şi el, şi puţinii săi cititori. Poate că volumul fusese cap de acuzare, doar omul fusese condamnat politic; dar asta nimeni nu o mai ţine bine minte. În închisoare, nu i s-a dat (voie să aibă) creion şi hîrtie, aşa că, în primii ani, scriitorul s-a obişnuit cu nescrisul. I-o fi fost mai uşor aşa.

După cîţiva ani, i-a venit un nou coleg de celulă. Ăsta, un sîrb liniştit, i-a spus că era intelectual, că predase literatură o vreme şi că îl băgaseră şi pe el tot pe motive politice. Şi-au povestit toate cele, pe îndelete, că aveau tot timpul din lume să vorbească. Din ce plictis rupt de nelinişte, poetului nostru i-a venit într-o zi o idee: ce-ar fi să-i ceară celuilalt să-l înveţe sîrba, nu de alta, dar, dacă tot scria prost în româneşte, poate că, în altă limbă, i s-ar relaxa muza şi ar deveni şi el poet însemnat. I-a povestit planul, iar sîrbul, om înţelegător, l-a ajutat. Au început lecţiile, toate orale, bineînţeles, şi mi-ţi-li-ni-vi-li, zi de zi, silabisiri, exerciţii de memorie, şi cazuri, şi conjugări, şi vocabular din ce în ce mai bogat. În vreo patru ani, omul nostru devenise fluent, ciripea tot timpul, iar sîrbul îşi arăta uimirea faţă de talentul lui, îi spunea că vorbeşte de parcă s-ar fi născut la Vîrşeţ, ce mai, îl lăuda de nu-i mai încăpeau poetului penele în celulă.

De la o vreme, au început să vorbească şi în rime, iar poetul nostru, astfel înaripat, s-a lansat în creaţii