Există un tip de spectator mai neevoluat prin primitivismul, e drept, pe undeva mai genuin, al modului de receptare: spectatorul incapabil să se detaşeze de reprezentaţia ce i se desfăşoară în faţa ochilor, naivul şi sentimentalul ce intră în poveste şi se implică în dramele altora ca şi cum ar fi ale sale proprii. La prima vedere e doar un receptor mai uşor de manipulat de abilii creatori de iluzii, victima cea mai sigură a producătorilor culturii de masă. La o a doua scrutare, însă, putem să-l numim automanipulat: deşi conştient de valoarea discutabilă a unor producţii, alege de bunăvoie receptarea lor, pentru că îi satisfac cerinţele, afective, şi nu estetice ale momentului. Acest tip de receptor acţionează ca un consumator dornic să-şi satisfacă şi alte nevoi decît cele alimentare sau sexuale; un soi de necesităţi afective, sociale, şi, de ce nu, etice. M-a şocat, în ultimul timp, recurenţa unui cuvînt rostit chiar de voci mai puţin aşteptate: "mesaj". Celebra, deja, cîntăreaţă Marijuana, invitată la emisiunea lui Marius Vintilă, vorbea, cu timbru şi accent de cartier, de "mesajul" cîntecelor ei. În cazul altor formaţii mai articulate, precum B.U.G. Mafia, Racla sau Paraziţii, mesajul e mult mai bine precizat şi mai alambicat. Prezenţa lui aproape obligatorie te duce cu gîndul la filmele după benzi desenate, precum Batman ori Superman, în care apar mereu personaje negative complicate, învăluite în aura unui mesaj: Poison Ivy, din Batman, de pildă, militează pentru o lume ecologică; răii de carton încearcă să remodeleze lumea în acord cu mesajul lor şi urmîndu-şi mitologia personală. Într-o situaţie asemănătoare, dar nu atît de activ-agresivă, se află şi spectatorul, de film, mediu şi implicat. El alege şi preţuieşte filmele care se potrivesc stărilor lui şi "mesajului" de care, conştient sau nu, se agaţă.

Un astfel de film este Dispari în 60 de secun