Romanul "Cronică de familie", de Petru Dumitriu, are trei volume, cu un cuprins total de 1.578 de pa­gini. În anul în care a apărut - 1957 - a şocat nu atât prin monu­mentalitatea construcţiei epice, cât prin calitatea evoluat balzaci­a­nă a scrisului. La vremea aceea nu era chiar o performanţă să scrii ro­mane de multe sute de pagini vo­lumul şi în mai multe volume. Sadoveanu era campionul. Lumea avea timp să muncească o săp­tă­mână, două şi să le biruie.

Apar şi azi, în multe ţări, astfel de romane-fluviu. Numai că ac­cen­tul e pe acţiune, nu pe descrieri şi pe analize de caractere. Citito­rul trebuie legat bine de carte, ca să nu se mai întrebe dacă n-ar avea şi altceva mai bun de făcut. Apa­ri­ţi­ile, comparabile ca întindere cu "Cronică de familie", sunt în co­pleşitoarea lor majoritate thril­lere, naraţiuni pline de cârlige psihologice. Mobilizează simţurile, tr­ă­i­rile extreme şi foarte puţin in­teligenţa. Dacă deschizi la în­tâm­plare oricare dintre cele trei tomuri ale "Cronicii de familie" eşti cuce­rit de calitatea frazei, de fineţea ob­servaţiei, de stilul emancipat, alt­fel spus de măiestria autorului. Ori­unde ai intra în construcţie, uni­că în proza naţională, prin su­tele de personaje care o mişună şi prin elocvenţa cu care se impun în acea lume de mult trecută, eşti captivat şi te simţi acolo. Ceva totuşi te reţine să începi treaba cu începutul şi s-o duci până la capăt. Acest ceva e chiar balzacianismul în­cărcat al descrierilor. Tot ce-i evocare a mediului, tot ce e amă­nun­ţire a imaginii ai mai văzut par­că într-un film. Filmele cu care ne îndopăm seară de seară la tele­vi­zor, transmisiile de toate naturile şi din toată lumea au obligat ro­mancierii de azi la un gen de re­dun­danţă cu efecte radicale în ela­borarea stilului. E ca şi cum s-ar scrie romanele într-o limbă uni­ve­sală, iar traducerile nu fac altceva decât să o livreze în