La sfîrşitul stagiunii trecute am văzut un spectacol despre care nu am putut scrie: Creatorul de teatru (Der Theathermacher) de Thomas Bernhard. Locul: Teatrul Act. Regizorul: Alexandru Dabija. Protagonistul: Marcel Iureş. Nu am putut scrie pentru că mi s-a părut, pe de o parte, că aş vorbi despre gîndurile mele proiectate într-o oglindă, lucru indecent, iar pe de altă parte, mi s-a părut că acest acut manifest contemporan despre teatru spune tot - despre artă, teatru, societate, lume - şi atît de bine, încît orice vorbă în plus, poate dilua mesajul. M-am gîndit că cel mai bine ar fi ca spectacolul să fie văzut. Ca spectatorii să mediteze, mai întîi de orice, la ce se spune în acel text. Mi-am trimis cunoscuţii. Eu am mers de trei ori la Teatrul Act, ca la un soi de terapie. Lucrul cel mai izbutit, mai tulburător este felul în care regizorul a lucrat, în primul rînd, piesa lui Bernhard. Realmente un protagonist al mizanscenei este acest text strîns, direcţionant de starea lui Dabija, tensionat de valoarea pe care o acordă cuvîntului, de obsesiile trăirii şi semnele contemporaneităţii, de modul major în care teatrul există pentru el şi el pentru teatru. Revăzînd-o acum două săptămîni am înţeles că şi stările mele s-au decantat, că spectacolul s-a aşezat în mine, şi că tot delirul verbal de acolo, ameţitor şi cinic, este chiar delirul timpului pe care îl trăiesc într-un vagonet din ,,roata istoriei", opera de căpătîi, unică şi totală, a marelui actor Bruscon. Cel mai potrivit partener al acestei aventuri a cuvîntului, cea mai bună voce care poate rosti divin neputinţele fiinţei, culmile pe care ajunge şi abisele în care se prăvăleşte, care poate vorbi despre consistenţa şi imaterialitatea succesului (chiar. Ce este succesul?), despre vulnerabilitatea, forţa, coerenţa şi incoerenţa, paranoia şi modestia actorului nu poate fi nimeni altul, acum, decît Marcel Iureş.