Într-o însemnare de jurnal din primăvara lui 1856, Alfred de Vigny priveşte călătoriile mai mult cu ochiul filosofului decît cu cel al poetului: " A călători spuneţi voi? Ce înseamnă călătoria? [...] Ce colţ de pămînt ar putea să apară de-ajuns de nou în faţa gîndirii mele, ca să mă uluiască? Ce ţară există, despre care gîndirea mea să nu-şi poată face dinainte o imagine? Ce ţinut mi-ar atrage privirile pînă-ntr-atît încît să mi le întorc de la cer; şi oare cerul nu se află pretutindeni? Aşadar şezi, înalţă capul spre cer, priveşte şi gîndeşte" (Jurnalul unui poet, trad. de Ionel Marinescu, Univers, 1976). Ideea apare formulată asemănător, cu trei ani mai devreme, şi la Vasile Alecsandri, în debutul savurosului jurnal de drum (mai mult sau mai puţin fictiv), Călătorie în Africa: "De la fereastra salonului meu, ochii mei se primblau fără saţiu, cînd pe albastra şi mult măreaţa întindere a mărei, cînd pe tainica nemărjinire a ceriului. închipuirea mea, urmînd zborul ochilor, se legăna pe vîrful argintiu al valurilor. [...] Cîte voiagiuri plăcute am făcut astfel! Cîte ţărmuri frumoase am vizitat, fără a mă mişca din jilţ! (s.m.)". Desigur că tradiţia călătoriei "în jurul camerei" se află tot în literatura franceză, la Xavier de Maistre, care şi-a scris voiajul în închisoare. Alecsandri făcuse suficiente călătorii reale în străinătate şi în ţară - acestea din urmă deosebit de inconfortabile - ca să aprecieze "voiagiurile plăcute" făcute din jilţ. Cu tot inconfortul şi în ciuda primejdiilor care îl pîndesc pe cel plecat la drum lung, secolul al XIX-lea este, în literatura română, secolul călătoriilor reale şi însemnate pe hîrtie: Dinicu Golescu, Ion Codru-Drăguşanu, Timotei Cipariu, Nicolae Filimon, Bolintineanu lasă mărturii despre drumurile lor, în memorii, jurnale sau epistole.

Jurnal de călătorie propriu-zis, în limba română, scrie Timotei Cipariu, plecat