Cea care ne îngenunche pe toţi, viaţa, mă obligă să mă repet. Voi relua, aşadar, în ţarcul acestui comentariu, o teză asupra căreia am mai scris. Cine vrea să priceapă în adâncime societatea românească de azi nu trebuie să se mai ostenească a ne parcurge zilnic, pe noi, iscălitorii de editoriale. E suficient să-l recitească pe Caragiale. Opera marelui satiric, deşi dedicată României de acum un secol, e o seducătoare radiografie a României de azi.
În desele mele referiri anterioare la actualitatea lui Caragiale, am evidenţiat numeroase întâmplări politice de azi ce par a fi o copie fidelă a celor din literatura genialului scriitor. La acest lung şir de întâmplări s-a adăugat în aceste zile una: conflictul dintre centru şi filialele din provincie în materie de desemnare a candidaţilor unui partid pentru alegerile parlamentare. Ageră, presa n-a pregetat a numi ciorovăiala: cazul Agamiţă Dandanache.
Din câte ştiu până şi şcolarii, în „O scrisoare pierdută”, filiala locală a partidului de guvernământ e somată să-l pună drept candidat pe un trimis de la Bucureşti: celebrul gângav Agamiţă Dandanache. După un moment de răzvrătire, animat de Zoe Trahanache, filiala careşi avea candidatul propriu sfârşeşte prin a se supune ordinului venit de la Bucureşti. Deşi datele diferă, acest conflict între centru şi filiale a putut fi remarcat, în ultimul timp, în mai toate partidele din România. Cel mai spectaculos l-a reprezentat cazul Simirad. Ironie a sorţii, partidul condus de un critic literar ( e vorba de Partidul Alianţei Civice al lui Nicolae Manolescu) a impus filialei Iaşi un candidat de la centru, Dan Trepcea, în defavoarea celui local, legendarul primar Constantin Simirad.
Chiar dacă preferatul Bucureştiului nu e un Agamiţă Dandanache, iar Constantin Simirad, în nici un caz un Caţavencu, totuşi felul imperios în care filialei Iaşi a PAC i s-a trimis dispoziţie