A apărut la Humanitas, în colecţia "Zeitgeist", cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, volumul Monicăi Lovinescu, "Jurnal esenţial" (o selecţie realizată cu admirabilă pasiune de Cristina Cioabă).
Cred că este cazul să ne reamintim, chiar dacă unii vor să oblitereze memoria acelor timpuri, despre ceea ce Monica Lovinescu diagnostica drept simbioza dintre extrema dreaptă şi extrema stângă în barocul ideologiei comuniste din România în perioada lui Ceauşescu. În pofida tentativelor de a rescrie istoria, în pofida calomniilor care mă proiectează drept "ideolog de curte", rămâne faptul limpede, incontestabil că nu am lucrat nicio zi în presa comunistă, că nu am bătut la porţile Academiei "Ştefan Gheorghiu", că nu am lucrat în niciuna din structurile aparatului ideologic al dictaturii.
Câtă vreme despre Adrian Păunescu, Mihai Ungheanu, Eugen Florescu şi alţii din aceeaşi zonă ar fi imposibil să se afirme acelaşi lucru. Să luăm un exemplu: în 1971, Adrian Păunescu, influent redactor al unei importante reviste literare, l-a vizitat la Chicago pe Mircea Eliade. Nu discut aici cine şi cum l-a îndemnat să facă acest lucru. A făcut un interviu cu marele istoric al religiilor (a cărui operă ştiinţifică era pe-atunci interzisă în ţară) şi a promis fie publicarea integrală a textului, fie renunţarea la apariţia acestuia dacă cenzura ar fi intervenit în vreun fel. Povestea a devenit teribil de sordidă când Păunescu şi-a încălcat făgăduinţa. La 16 aprilie 1972, Monica Lovinescu transmitea în cadrul emisiunii "Teze şi antiteze la Paris" articolul "Avatarurile cenzurii: Mircea Eliade intervievat de Adrian Păunescu". Citez: "Adrian Păunescu îşi ia angajamentul. Îşi dă cuvântul de onoare. În lumea aceasta, în care sosea el, cuvântul de onoare înseamnă ceva. Înseamnă totul. Şi totuşi, după mai bine de un an,
