În unele privinţe, nu-i rău să fii mai sărac cu duhul. Ajungi mai repede sau pe un drum mai scurt în împărăţia cerurilor. Mai cu seamă când ai şi o boală incurabilă care-ţi arată drumul. Unii oameni vor să ştie totul despre maladia care-i chinuieşte. Există şi destui medici care cred că e corect ca bolnavii să-şi cunoască amănunţit situaţia şi relaţia cu infinitul. Eu sunt de partea pacienţilor aşa şi aşa, care nici nu se îndărătnicesc în ignoranţă, dar nici nu ţin să ştie cât ştiu şi doctorii.
De când am o relaţie din ce în ce mai desluşită cu computerul, mă cunosc mai bine. Aş vrea şi n-aş vrea să insist în acest gen de cunoaştere, mediată de computer, dar trebuie s-o accept. Înţelegând ce-i computerul, îmi înţeleg şi mintea. Computerul e o oglindă a minţii. Mai bine zis, îmi realizez limitele, descopăr că nu-mi încape în creier chiar tot ce-aş vrea. Când memoria unui computer e plină, ea trimite la coşul de gunoi stocuri vechi de informaţii. Se curăţă de prisoase, conform cu programele de care dispune. Din când în când, presa publică ştiri neliniştitoare despre oameni care mor din cauza stresului, care şi-au forţat capul, până ce acesta a plesnit. Japonezii sunt recunoscuţi pentru hărnicia lor, însă dăruirea niponilor pentru trudă, dublată de teama că-şi pierd slujba, dacă alţii dovedesc că pot munci mai mult, i-a dus într-o fundătură. Statul a fost nevoit, din motive de igienă a minţii, să instituie regimuri de lucru mai relaxate ori cu activităţi de compensare. În serialul "Familia Bundy", blonda nătângă a familiei află, la un moment dat, cu prilejul unor lecţii de franceză pentru turiştii americani la Paris, că orice cuvânt nou care îi intră în cap scoate altul, de care mai avea nevoie. Capul blondei e atât de ocupat, încât în el intră "Bonjour, Monsieur, Bonjour Madame", împingând la întâmplare spre pubela memoriei cuvinte indispensabile precum