Am renunţat de multă vreme să mai privesc meciurile de fotbal din campionatul intern. Vagile mele tuşe de microbist datează din perioada în care exista Craiova Maxima, dar cred că încă sînt în stare să recit fără greşeală acel "unsprezece de aur"condus din teren de Costică Ştefănescu: Lung, Ungureanu, Beldeanu, Tilihoi, Crişan, Ţicleanu, Cămătaru, Cîrţu... (Nu mi-au ieşit decît nouă, dar sper ca pînă la final să-mi mai amintesc cel puţin doi!). Apoi s-a întîmplat să plece Cămătaru la Dinamo, eu la facultate, iar cînd am ajuns în Bucureşti s-a petrecut brusc metamorfoza: m-a lovit un năprasnic sentiment de mîndrie faţă de locurile natale, aşa încît am lăsat în urmă, fără pic de regret, orice amintire cu olteni şi am devenit singurul susţinător din grupă, şi chiar din tot anul, al echipei F.C. Argeş. Băieţi buni, în felul lor, trăind de ani mulţi din amintirea gloriei lui Dobrin şi înjurăturile lui Halagian, singurul antrenor în stare să ţină echipa pe un loc călduţ, pe la mijlocul clasamentului. În perioadele de veşnică înfruntare dintre rapidişti, stelişti şi dinamovişti eram cel mai fericit dintre pămînteni: fiind catalogat "neutru şi inofensiv" beneficiam de "prezumţia de nevinovăţie" şi aveam parte de un tratament excepţional concretizat în halbe de bere oferite cu generozitate ba de roş-albaştri, ba de "cîini", ba de susţinătorii echipei de sub Grant... Treaba funcţiona şi la victorie, şi la înfrîngere, şi la meci egal. Ba, mai mult, aş putea spune că funcţiona în special între etape, cînd de jocul echipei din Trivale ajungea să depindă mai mult sau mai puţin configuraţia clasamentului în partea lui superioară. "Moşule, măcar un egal să scoateţi!", mi se şoptea între halbe şi eu dădeam uşor din cap a speranţă şi aprobare, deşi mi s-a întîmplat nu o dată să nu ştiu nici măcar numele echipei pe care urma s-o înfrunte trupa lui Halagian... Au trecut ani, vor