Preşedintă a Fundaţiei literare „Liviu Rebreanu”, Preşedintă a Academiei Dacoromâne, filiala Piteşti, membră în Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România (UZP) şi în şi în alte câteva asemenea asociaţii, Allora Albulescu-Serp este poetă, artistă, profesoară şi mamă, toate la superlativ.

Nu poate spune cu certitudine dacă paşii pe tărâmul artei s-au îndreptat mai întâi spre literatură, muzică, teatru, dar ştie sigur că se datorează atât zestrei genetice, cât şi mediului. Bunicul cânta la vioară, una dintre bunici făcuse pension iar mama era o bună dansatoare.

“Tata, profesor de română şi italiană, era un acrobat de excepţie la acea vreme, cânta la pian, dar era şi un tenor care, printre altele a avut un succes de răsunet în opereta „Văduva veselă” de Lehar. Şi sora mea, Cellia Beck i-a moştenit talentul instrumental şi vocal. Tot familionul cânta, dansa, recita şi compunea versuri instant, cu dezinvoltură, ne vorbeam prin replici ale unor personaje celebre, ne porecleam cu numele lor sau improvizam, imitându-le vocile, gestica, mimica.” spune poeta.

S-a bucurat când a devenit elevă şi a rămas şi azi, dacă nu o elevă, măcar o studentă cronică.

„În asemenea hărmălaie, nu ştiu când m-am pomenit la şcoală, citind şi scriind. Până atunci recitam toate cele 98 de strofe din „Luceafărul”, fără greşeală, pe la petrecerile familiale, cu musafiri sau prin medii artistice, împopoţonată cu fundiţe şi zorzoane: cântam romanţe cu bunicii şi, cu părinţii, canţonete şi şansonete ale căror versuri nu le înţelegeam, dar pe care le reproduceam cu uşurinţă.” spune Allora Albulescu-Serp.

În clasa a 5-a era olimpică naţională la română, publicase deja versuri în revista şcolii dar nu-i prea păsa. Era mult mai încântată de cursurile de pictură, balet şi pian, pe care începuse să le frecventeze şi de care s-a ţinut până când a termi