Mare agitaţie, marecu filmul „Black Swan", a cărei principală calitate mi se pare a fi faptul că îi va încuraja pe unii să meargă la operă, mai precis la baletul „Lacul lebedelor", care ar fi un bun început pentru o pasiune de durată.
Magnetul acestei pelicule îl constituie Natalie Portman, cu un succes din punctul meu de vedere greu explicabil, la public, fiind eminamente o fiinţă banală sau poate tocmai asta le place celor din sală: să se identifice cu personajul de pe ecran. La noi, cei de la Odeon au adus filmul în ajun de Oscaruri, cât să fim informaţi, dar la o oarecare distanţă faţă de premiera americană, care i-a permis, cronologic, să poată intra în competiţia cea mai râvnită a anului. Filmul a deschis Festivalul de la Veneţia şi a fost selectat şi la Toronto. A stârnit multe discuţii şi unii l-au considerat un thriller psihologic. Personal, spre final, mi s-a părut că regizorul Darren Aronofsky a scăpat caii şi s-a îndreptat spre horror-ul cel mai jalnic (vezi penele care încep să iasă prin piele şi ochii cu lentile de contact, înfricoşătoare). De altfel, el recunoaşte influenţa lui Polanski din „Repulsie" (1965), iar Cassel îl compară cu alt ciudat: David Cronenberg. Scenele de la şcoala de dans aduc oarecum cu cele din serialul de la PRO TV „În pas de dans", încercând să fie cât mai realiste, ca nimeni să nu-şi facă iluzia că e uşor să devii o stea a artei acesteia atât de fragile, care presupune un efort incomensurabil. Două personaje, parţial secundare, sunt admirabil creionate, mama (Barbara Hershey), cu ambiţii de carieră pe care nu şi le-a putut satisface şi acum se concentrează asupra odraslei, pe care o forţează până aproape de dramă, dar şi profesorul, extrem de charismaticul şi diabolicul Vincent Cassel, pe care îmi e greu să înţeleg de ce l-au ignorat la nominalizările pentru rol secundar, ar fi meritat trofeul, pe care probabil