Scarlat Callimachi n-a avut sansa unui Calinescu, dar poate se va ivi acel critic care sa stearga „colbul de pe cronice batrine". Se va ivi? Daca lumea este o biblioteca sau o Carte, care se scrie la nesfirsit, cum ne (re)invata Borges, atunci fiecare carte luata in parte isi are destinul ei, ca si fiecare om. Unele au destinul unui mic functionar cehovian, fara suisuri si coborisuri: de la autor la editor, apoi la cititor. Numai autorul cunoaste zbuciumul ei launtric. Altele insa au o soarta zbuciumata, amprenta a vicisitudinilor timpului in care au fost scrise. Firul vietii lor e cind gata-gata sa se rupa, cind se rasuceste si ingroasa, capatind volutele succesului, care, se stie, nu inseamna altceva decit vanitate. Un pacat ancestral uneste pe autor si cititor: primul, care are vanitatea de a crede ca spune lucruri noi, sprijina pe cititor in vanitatea lui de a crede ca va afla lucruri noi. Cu toate acestea, scriem sisific in continuare, iar cartile, in ciuda dictaturilor, a fundamentalistilor de tot felul, a noului Godzila-Google, nu ard si nu mor niciodata. De astfel de contorsiuni ale istoriei a suferit si cartea La rascruce de vremuri(Editura Anima, Bucuresti, 2009) de Scarlat Callimachi. Destinul, ca o camila oarba, cum metaforizau arabii, a lovit-o crunt. Cartea Printului Rosu-Callimachi a patimit in urma "ciumei rosii" - comunismul, desi, paradoxal, s-a vrut a fi, cel putin partial, o conciliere cu regimul. Insa acesta a fost si norocul ei, caci, ne deschide mintea Averroes, "timpul care roade castelele imbogateste versurile" (iata ce ar trebui sa stie autorii care se pling ca nu au opera din cauza regimului comunist). In cazul printului Callimachi, "timpul roade castelele" nu e o metafora. In destul de lunga sa viata - a trait 79 de an -, printul a cunoscut marirea si decaderea clasei sale. S-a nascut in 1896 intr-o familie din marea boierime, neam care a