Un lucru deloc marginal este adeseori trecut cu vederea: ierarhia literara propusa de Monica Lovinescu (iar acest lucru este usor observabil la o parcurgere a Undelor scurte) s-a construit urmind indeaproape un criteriu est-etic, nu unul estetic, dupa cum autoarea insasi lasa a se intelege in citeva rinduri. Astazi se implinesc doi ani de cind Monica Lovinescu a trecut la cele sfinte. Cred ca nu ii facem nici un rau daca meditam lucid asupra rolului sau in cultura romana din vremea comunismului. Cind au venit, dupa 1989, in patria pe care o parasisera cu aproape patru decenii in urma, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca aduceau cu ei legenda pe care si-o construisera, ani la rind, la microfonul "Europei libere": vocea lor fusese simbolul unei gindiri echidistante, a unei judecati neconstrinse de presiunea agasanta a ideologiei. Intr-un fel, demersul lor critic pastra echilibrul evaluarilor, constituindu-se intr-un soi de model a ceea ce ar fi trebuit sa fie critica literara, daca ar fi avut un statut independent. Cu alte cuvinte, ei rosteau raspicat din Paris ceea ce in tara multi doar gindeau, dadeau glas unor opinii echilibrate, lipsite de acel detestabil partizanat politic propriu anumitor momente istorice. Lucruri ce nu pot fi nicidecum contestate decit din rea vointa. Insa de aici pina la a te lasa cuprins de torentul panegiric ce a luat nastere inca din 1990, trebuie, totusi, mentinuta o distanta de siguranta. Nu putini au fost, insa, cei care au cazut in acest pacat, initiat, intr-un exces patetic (care devine din ce in ce mai caracteristic pentru el in vremea din urma), de Gabriel Liiceanu, care afirma transant ca cel mai mare intelectual roman de dupa razboi ar fi ... Monica Lovinescu. Fara a-i nega meritele autoarei Undelor scurte, cred ca un echilibru trebuie pastrat, caci, la urma urmelor, in ciuda fatalismului insuportabil pe care ani de-a rindul gazetele