„Les extrêmes se touchent“ este un proverb francez care sugerează că extremele sunt asemănătoare. Rareori se ţine seama de adevărul acestui proverb când e vorba de extreme politice.

Pe 5 iunie s-a petrecut în centrul Parisului, în plină zi, o bătaie între două bande rivale de tineri care a condus la uciderea unuia dintre ei. O bătaie însă nu ca altele din cartiere mărginaşe, care au de obicei cauze sociale. Motivaţia conflictului căruia i-a căzut victimă liceanul Clément Méric, de 18 ani, este de natură ideologică. Tânărul aparţinuse, înainte de a se îmbolnăvi de leucemie, unei grupări anarhiste de extremă stângă, de care boala îl îndepărtase, fără a pierde cu totul legătura.

Problemele de fond

Tema articolului meu nu este evenimentul ca atare. Problema mea nu este nici măcar cine, dintre cei doi adolescenţi, este de vină, deşi acest lucru a părut a interesa îndeosebi opinia publică şi presa, basculând în privinţa agresorului iniţial, de la Esteban Morillo, ucigaşul (probabil) din culpă, şi Clément Méric, cel ucis. Ceea ce mă preocupă este interpretarea dată tragediei în mass-media din Franţa.

Două lucruri mi se par semnificative. Unul este lipsa de atenţie acordată conţinutului ideologic al conflictului, trecut în plan secund, ca şi cum ar fi cât se poate de natural ca doi adolescenţi să facă din convingerile lor politice o chestiune de viaţă şi de moarte. Al doilea este traducerea în fapt a fanatismului ideologic. Nici unul, nici altul nu reprezintă propriu vorbind o noutate în societatea modernă. Anarhismul este de un veac şi jumătate apanajul tinerilor, iar fascismul are şi el de trei-patru ori vârsta medie a partizanilor lui.

La drept vorbind, incriminat până la un anumit moment a fost fascismul lui Morillo. „De la tribuna Parlamentului la platourile de televiziune, scrie o jurnalistă, micul antifascist a fost ridicat la rang de si