Balgonia nu este un stat imaginar, ci unul real; i-aş putea spune pe numele adevărat, dar regulile de legendare proprii poveştii obligă. Balgonia este, aşadar, un stat vecin nouă şi cu oameni de treabă, vestiţi mai ales prin măiestria cu care au produs, de-a lungul veacurilor, lucruri diferite între ele dar de mare folos. Unul ar fi uleiul din petale de trandafir, cu mare căutare în lume; altul ar fi castravetele de grădină, murat într-o zeamă limpede, cu patru boabe de piper, trei rondele de morcov şi doi căţei de usturoi; tot de-acolo a plecat şi un alfabet, cel chirilic, ce încă mai rezistă. Cînd balgonii au făcut din rege prim-ministru, unii români au oftat - cei care doriseră să facă din regele Mihai preşedinte -, iar alţii au rîs subţire - cei gata să facă, la noi, din premier, oricînd, un regişor partinic. Poate pentru că murătura lor se ţine mai tare la borcan decît a noastră, românii au căpătat prin vremi un aer de uşoară superioritate faţă de aceşti vecini, aer inept azi, ca orice aer de superioritate din Europa estică. Imperiu acum o mie de ani, puşi în situaţia de a lupta cu bizantinii şi apoi căzuţi sub turci, balgonii şi-au văzut în genere de treabă, revenindu-şi în fire pe la începutul secolului al XX-lea, puţin după a noastră deşteptare. Şi-au cîştigat într-un final independenţa, la ceva vreme după ce nu putuseră cîştiga simpatia lui Eminescu, cel care i-a tratat răutăcios, taxîndu-le o imaginară particularitate anatomică şi punîndu-i într-un vers alături de ceilalţi duşmani ai naţiei din viziunile lui romantic-conservatoare - liberalii şi grecii. Istoria nu l-a confirmat pe poet, dar nici nu i-a afirmat neapărat de balgoni, care au dat lumii şi junghiuri şi surîsuri, şi pe Gheorghi Dimitrov şi pe Tzvetan Todorov, şi pe hoţii îmbrăcaţi în poliţişti la drumul mare şi pe Julia Kristeva, şi o umbrelă otrăvită care omora pe stradă la Londra şi o Sy