Înainte de a-l mărturisi, de a-l recunoaşte, de a i se confesa, de a se pocăi şi de a-i cere ajutor pentru păcatele comise, omul modern şi profan se întreba dacă Dumnezeu se poate manifesta în fiinţa lui necredincioasă; cum poate irumpe eternitatea în temporalitate, cum poate el comunica cu divinitatea pe baza vocabularului derivat din experienţa acestei lumi? Sunt întrebări de început pe care lumea noastră, tot mai înstrăinată de credinţă, şi le pune în tot mai puţinele clipe de răgaz.
Biserica afirmă că primul pas către credinţă e rugăciunea; dar cum să i te adresezi, cum să-l invoci pe Dumnezeu fără a avea puritatea necesară?
Cu ani în urmă aflasem din cărţi că Mircea Eliade considera „Confesiunile Sfântului Augustin” drept una dintre scrierile fundamentale ale creştinismului, care l-a marcat profund. Reîntorcându-mă, azi, la această lectură dragă lui Eliade, redescopăr că, după 1.600 de ani de la scrierea „Confesiunilor”, raportul omului cu divinitatea şi întrebările aferente au rămas aproape aceleaşi.
Dacă problema încreştinării e, într-un fel, „rezolvată” prin tradiţia botezului, cea a relaţiei subtile cu Dumnezeu rămâne deschisă. Suntem botezaţi, dar percepem mecanic această taină. De ce? Omul, citim în „Confesiunile Sfântului Augustin”, trăieşte, în permanenţă, în nelinişte, cu dorinţa de a dobândi ceea ce îi lipseşte. Acest zbucium îl poate însoţi până la moarte. Uneori, atunci când lucrurile dobândite dinafară nu-l mai satisfac, ori îl decepţionează, începe să caute binele absolut. Astfel, nevoia lui de bunuri fizice se poate converti în dorinţa de a ajunge, înlăuntru, mai aproape de Dumnezeu, parcurgând calea-ntoarsă, de la nelinişte la linişte interioară.
El e capabil de această reconvertire pentru că, la naştere, a primit scânteia divină. „Nu M-ai fi căutat dacă nu M-ai fi găsit”, spun
