Criticii români s-au raportat, cu puţine excepţii, mereu la înaintaşii lor impresionişti şi au fetişizat câteva formule critice care nu mai sunt posibile astăzi, dar care nu au încetat să exercite o seducţie irezistibilă: Lovinescu şi Călinescu sunt principalele modele. Aşa se face că, prin anii ’60-’70, doar două formule critice păreau plauzibile la noi: lovinescianismul şi călinescianismul.
Întotdeauna am considerat că, pentru o literatură totuşi tânără, care a început să funcţioneze normal abia în perioada interbelică (şi atunci cu destule anacronisme şi paradoxuri - vezi, de pildă, contemporaneitatea unui Urmuz cu G. Coşbuc ori Vlahuţă), dar a cărei dezvoltare a fost brutal curmată de venirea comunismului, avem o critică literară nesperat şi poate chiar nejustificat de bogată. Cel puţin cantitativ. Sigur, ne cam lipsesc teoreticienii, autorii de sistem critic, dar, una peste alta, critica literară românească este o instituţie cam de când a fost ea fondată de Titu Maiorescu pe temeliile criteriului estetic. Nu ştiu câtă credibilitate sau câtă autoritate mai are azi această instituţie, dar e cert că, la nivel valoric, ea a ţinut pasul cu literatura, ba poate că a şi depăşit-o pe alocuri.
Un lucru cred că a făcut mereu diferenţa între critica autohtonă şi cea occidentală, în special (pentru că alte şcoli critice au pătruns greu la noi şi tot prin filieră occidentală): regimul anormal în care ea fost mereu nevoită să funcţioneze. Acesta a fost condiţionat, fireşte, de instaurarea târzie a literaturii înseşi. Aşa se face că, pentru a spulbera confuziile, Titu Maiorescu şi Junimea impun, printr-un gest, s-a spus, sanitar, acel criteriu estetic care a rămas şi azi o prejudecată a criticului român. Sigur, una necesară, dar dusă până în pânzele albe. Imediat după 1860 era clar nevoie de aşa ceva, date fiind erorile de receptare ale unei epoci de avânt socia
