Calatoria grupului de scriitori romani, organizata de ICR prin Departamentul Romani din afara tarii, USR si ICR Madrid, a avut ca ultima etapa La Mancha profunda.
Despre Toledo e greu sa spui ceva, asa cum e greu si sa-l vizitezi ca simplu turist in citeva ore. Ori de cite ori sint in situatia asta, imi amintesc de o excursie in sudul Italiei. Aveam doar patru ore la dispozitie in Napoli si, la sfirsitul intervalului, una dintre doamnele serioase ale grupului s-a intors gifiind, dar victorioasa si pregatita sa ne rusineze pe toti: bifase toate punctele din ghidul Michelin!
Noi am ales ca intotdeauna calea aparent paguboasa, aceea de a nu vizita propriu-zis nimic, nici Alcázarul iubit de franchisti, nici casa lui El Greco, nici macar celebra Catedrala, pe linga care am vrut dinadins sa trecem senini, ca si cum urma sa trecem pe linga ea si miine, si poimiine. Asadar am stat mai intii intr-o cafenea modesta cu localnici, unde ne-am baut cafeaua de dimineata ca niste clienti obisnuiti, apoi ne-am plimbat pe cite strazi am putut, am intrat in bisericile in care se putea intra si am cumparat mici bijuterii damaschinate pentru prietenii de acasa. N-am avut prea multe de povestit la sfirsit si n-am impresionat pe nimeni din grup. Dar undeva, acolo, imaginea Toledo-ului intr-o dimineata de decembrie, cu strazile lui fumurii, cu patio-urile in care mai ales eu am intrat cu indrazneala, desi erau case particulare, fotografia asta solara si veche, in acelasi timp, nu se va sterge niciodata. Ne-am reintilnit cu Horia Barna la sfirsitul vizitei, intr-o piateta, si el ne-a servit cu cele mai bune masline pe care le-am mincat vreodata.
Spre Campo de Criptana, satul cu morile de vint ale lui Don Quijote, ne indreptam prin ceea ce s-ar putea numi inima La Manchei.
Autostrada impecabila si, din loc in loc, niste ramasite ale unei campanii publi
