1952, iulie. Oraşul sub pulberea galbenă de praf. Unii spun că e un praf asiatic adus de vînt de la o experienţă, nimeni nu ştie de care. Se lasă pe lucruri, pe orice. Îţi intră în gură şi cînd stai cu ea închisă şi nu vorbeşti. Cearceafurile pline de praf şi ele, se ia pe corp, îţi intră în piele. Găseşti acelaşi praf galben teribil de insinuant, cum spune un...(lipseşte) şi în borcanul de dulceaţă, totuşi, bine închis, cu capacul lui de tinichea. Chiar aşa începe dimineaţa. Cînd ea îi aduce la pat dulceaţa obişnuită, de prune, că e mai ieftină. El o întreabă, după aceea: Ia vezi, s-a mai lăsat praful afară? Ea ridică perdelele. Trage jaluzelele, care scîrţîie văzîndu-se praful prin interstiţiile de lemn, de trestie, un praf ce colorează lumina, ca într-un amurg deşi e dimineaţa, vara, iar soarele bate puternic în jaluzele... Cînd trage cu putere jaluzelele în sus, praful depus pe ele sboară în odaie răspîndindu-se peste tot. El, în pat, din cauza maladiei, discută cu ea şi cu slujnica bătrînă de la ţară...
"Ăsta nu-i praf de pe la noi, spune bătrîna ştergîndu-l cu cîrpa, e un praf mărunţel şi nu se ia, cine ştie de unde
l-o fi adus vîntul... Şi să nu cadă el... Să stea el aşa zile şi zile de nu se mai vede soarele... Coniţă, zău dacă-i lucru curat. E de la vrăji, cine ştie, zău parcă e seară mereu, nu ştiu cum să zic, nici păsările nu mai cîntă, săracele, io cred că nici să zboare nu mai au cum... "
Ea, coniţa, cu bărbatul ei bolnav este din lumea actriţelor îmbătrînite gata să iasă la pensie şi care nu mai iese deloc din cauza prafului, ce stăruie în atmosferă mascînd oamenii, colorîndu-i, dîndu-le aspectul unor spectre aduse de vîntul acela înălţat parcă de pe stepele asiatice de dincolo de Urali... În afară de praf, în oraş domneşte acum moda proletară. Bărbaţii, cînd e frig, cu lodene pe ei şi căciuli ruseşti cu clape de zici că sînt n
