Un an din viaţă pare să dureze mai mult sau mai puţin decât un an calendaristic, în funcţie de vârsta pe care o avem. În copilărie, un an se scurge ca o eternitate, însă, pe măsură ce înaintăm în vârstă, timpul nu ne mai lasă răgaz pentru a rezolva tot ce ne propunem.

Larisa Dumitrescu are şapte ani şi timpul dintr-o zi îi este suficient pentru a merge la şcoală, pentru a-şi face temele, a se juca în faţa blocului cu cei de vârsta ei, a se plimba cu pekinezul ei, a urmări desenele preferate cu „Orăşelul leneş", a o ajuta pe mama să aranjeze masa de seară sau a se ciondăni cu sora ei mai mare pe supremaţia tastaturii de la computerul din camera lor.

Mai citiţi şi:

Sexomnia, o boală a somnului

Femeile îşi îneacă amarul în alcool

„În vacanţa mare, voi avea şi mai mult timp: merg în tabără, o săptămână, la bunici, la ţară, unde o s-o ajut pe bunica la treabă, o să mă joc cu copiii din sat, cu pisicile tărcate ale bunicii sau o să mă caţăr prin pomii din livadă", spune cu bucurie Larisa.

Fetiţa ştie că i se va face dor de mami şi de tati, dar se va întoarce în Bucureşti „mai mare şi mai deşteaptă", aproape la fel de înaltă şi de isteaţă ca şi sora ei, Lavinia, care trece deja în clasa a IV-a.

Maraton fără final

În timp ce fetiţele se bucură de tot răgazul din lume pentru a învăţa şi a se juca, Valentina, mama lor, în vârstă de 38 de ani, recunoaşte că timpul nu e la fel de îngăduitor şi cu ea.

„Sunt o persoană foarte organizată: îmi place să ţin un carneţel unde notez ce am de făcut în fiecare zi. Iar seara tai ce am realizat şi încercuiesc ce nu am putut face pentru că nu am avut timp. Şi chiar mă uitam zilele trecute că tot mai des mi se întâmplă să încercuiesc în loc să tai din sarcini", spune Valentina. Femeia, contabil de meserie, povesteşte că zilele ei sunt ca un maraton fără final.