Gongul Festivalului Internaţional Shakespeare a bătut inaugural şi fantast la TNB cu un spectacol din Berlin. Bine cules de inalienabilii noştri selecţioneri aleşi pe sprânceană. Previzibil, Hamlet, în regia copilului teribil cum este socotit un Thomas Ostermeier, în cuplu cu faimoasa Carla Bruni printre competitorii de la Avignon, o primă doamnă, devreme la domiciliu. Pentru că, în teatru şi aiurea, Europa a devenit patria copiilor teribili, iar ca să nu rămânem mai prejos, îi adoptăm cu ochii închişi, numai să ne mai sparie niţel. Precum Nosferatu. Ceea ce, în descendenţa clasicei replici tolstoiene către confratele său imatur (el vrea să mă sperie, dar eu nu mă sperii), e floare la ureche, nefiind nici noi slabi de spirit la tribulaţiile contemporanilor noştri. Uneori râdem în hohote, alteori poate chiar plângem, se întâmplă şi acum. Şi ce vedem? Celebrul personaj expresionist prin arta de a-ţi vârî degetele sub pleoape, dacă nu ţi-au căzut deja. Şi, la urma urmei, nici cu ai noştri n-ar trebui să ne fie ruşine, dacă ne tot adaptăm, prin reţetă şi reţele, acestei work in progress de tip unional, în viziunea disidentului Vladimir Bukovski. Prezumptiv, succesul, titulatura contează. Restul e repetiţie, căci tăcerea nu mai face doi bani. Tăcerea poetică biată elipsă în delirul contemporan. Incluzând totalitarismul crizei; repetabil în fapt, traductibil de ceva vreme pe eşichierul valorilor. Un totalitarism după altul. Încercând să ne păstrăm conştiinţa trează şi văzând cohortele ascendenţilor la categoriile sport-inefabile bine remunerate (de la grea la uşoară ori celebra muscă, revenind prin anotimpuri), avem a ne refuza luxul deşertăciunii. Să spui că împăratul e gol nu e de ajuns. Căci se poate şi mai mult.
Un bun exemplu, această destrăbălată punere în pagină a capodoperei shakespeareane, la concurenţă cu taifasul vânzătorilor de peşte care calc
