Deşi tema dialogului dintre catolici şi ortodocşi pluteşte în aerul timpului, cei cu adevărat sensibili la importanţa ei sînt încă minoritari. Iată de ce îmi propun să revin, în prezentul eseu, asupra tematicii ecumenice, cu nădejdea de a contribui, cît de puţin, la clarificarea conceptuală şi difuzarea unei problematici foarte importante pentru construcţia europeană.1 Istoria schismei dintre Răsăritul şi Apusul creştin este vădit prea complexă pentru a fi reconstruită într-un asemenea cadru. Nu mai puţin arborescentă este istoria mişcării ecumenice. Iată de ce mă văd obligat să mă limitez la cîteva observaţii generale. Pînă la Conciliul II Vatican, elitele occidentale au abordat lumea ortodoxă dintr-o perspectivă apologetică sau polemică. De la sinteza lui Gibbon pînă la articolele lui Martin Jugie din Encyclopédie catholique putem urmări coerenţa unei atitudini critice din care nu au lipsit denigrările, simplificările şi reducţiile partizane. Elitele creştine din Orient au răspuns cu aceeaşi monedă. Imensa literatură consacrată acestui raport dificil este matricea unor locuri comune deosebit de tenace. Cred că secolul XXI va avea, printre alte priorităţi, şi pe aceea de a demonta acest eşafodaj ostil, ridicat pe aproximaţii primitiv logocentrice. După 1800, Bisericile ortodoxe slăbite de dominaţia otomană sau de iluminismul josefinist al ţărilor, şi-au moderat oarecum tradiţionala retorică anticatolică: în locul unui nou Fotie, ele au generat o mişcare neo-isihastă, care simboliza refuzul de a participa la istoria neclară a Luminilor apusene. În aceeaşi perioadă, catolicismul abandona tema orientală pentru a-şi gestiona crizele interne. Abia după Revoluţia boşevică şi mai ales după cel de-al II-lea război mondial au apărut pe piaţa ideilor cîteva contracurente semnificative: e suficient să amintim viziunile lui Soloviov şi Ivanov, scrierile unui Berdiaev sau