Vedem o grămadă de filme americane despre justiţie şi despre modul în care, în cea mai avansată democraţie din lume, se asigură sănătatea societăţii prin pedepsirea celor vinovaţi şi prin lasarea în libertate a celor nevinovaţi. Le văd nu mai casnicele, ci şi procurorii, judecătorii şi avocaţii de pe la noi, care împrumută şi ei ce pot din tehnica actului de justiţie. În momentul de faţă, împrumuturile se rezumă la recuzită şi la mediatizare. E şi ăsta un pas înainte, faţă de tăcerea de gheaţă care însoţea actul de justiţie din vremea comuniştilor, când în presă ajungeau doar două lucruri: arestarea şi condamnarea. Plus, acolo unde era cazul, şi se cerea, implicarea opiniei publice, înfierarea actelor antisociale şi elogierea justiţiei.

Care justiţie se caracteriza, mai ales, prin faptul că, de cât să lase un vinovat în libertate, mai bine băga la zdup zece nevinovaţi.

Acum este - sau ar trebui să fie - invers Justiţia română şi-a încetinit ritmul, teoretic pentru a cântări mai bine faptele. Un proces nu se mai defăşoară cât ai bate din palme, decât dacă inclulpatul e vreun pârlit oarecare. Dacă e VIP, atunci beneficiază de toată deferenţa, este plimbat pe la parchet doi - trei ani, dă declaraţii la venire şi la plecare puhoiului de reporteri care fac de strajă în faţa şi în spatele instituţiei, îşi exprimă încredere în justiţie, care, la rândul său îşi exprimă încrederea în inculpaţi ascultându-le păsurile şi respectându-le prezumţia de nevinovăţie şi sancţionând viciile de procedură ale procurorilor. Sunt spectacole - maraton, care dau o pâine bună de mâncat presei şi subiecte de dezbătut pensionarilor din Cişmigiu. Aici i-am bătut cu siguranţă pe americani. Suntem chiar mai democraţi ca ei. Uitaţi-vă, de pildă, ce au făcut ei ei cu Philip Bloom, partenerul domnului Baltazar şi ghidul, prin America, al câtorva preşedinţi români: l-au umflat la scara a