Am fost la Iaşi ca să vorbesc despre literatură şi film. A fost bine, FILIT, Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere mi-a dat prilejul să mai scot botul din lăturile bordelului politic, pe care le adulmec cotidian, descriind apoi odorile pentru publicul interesat, şi să mă aerisesc puţin la cap. Sala Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” plină ochi cu spectatori veniţi să asculte doar dialogul a doi scriitori pasionaţi de film, François „Goncourt” Weyergans şi subsemnatul, e o privelişte intens antidepresivă.
Am găsit timp şi să mă plimb puţin prin centrul Iaşului, pe unde n-am mai fost din 2011. Şi să bag de seamă că s-a schimbat ceva. Câtuşi de puţin în bine.
„Unde sunt teii? !” mi-am zis oprindu-mă brusc în mijlocul pietonalului de pe bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt. Teii, teii Iaşului, pe care i-am văzut de atâtea ori de-a lungul anilor în oraşul drag tinereţii mele nu mai există. În locul lor sunt plantaţi nişte arbuşti piperniciţi, înconjuraţi cu grilaj metalic, nişte salcâmi japonezi sau aşa ceva, îmi spun două doamne supărate.
Cine a tăiat teii? Cum cine, primarele, Nichita, răbufnesc doamnele. Păi, şi cum, cum a justificat măcelul ăsta? Cu ce-l deranjau teii? Doamnele nu ştiau.
Avea să-mi spună şoferul care m-a dus la aeroport: Gh. Nichita a zis că teii astupă perspectiva către Palatul Culturii! Dacă e aşa, idioţia agresivă a unui asemenea pretext e ceva rar. Măcar să se fi gândit la bătrânii care vin vara să stea pe bănci. Teii le ţineau umbră. Acum, ce fac oamenii la peste 30 de grade? mă întreabă şoferul.
Mă gândesc să-l sun pe acest Nichita. Dar n-are niciun sens. Nu poate exista niciun motiv raţional pentru care a tăiat teii lui Eminescu. „Pentru că pot!” ar fi singurul răspuns al domnului satrap, ales în fruntea urbei cu 60%.
Nu-mi rămâne decât să mă mir că într-o ţară în care mii de oameni dem
