Politicienii români şi unguri s-au reconciliat. Dar societăţile? Când pegra ajunge să scrie foaia de temperatură a relaţiilor dintre români şi unguri înseamnă că avem o mare problemă. La Bucureşti, şi la Budapesta. Nu incidentele de la meciurile dintre Steaua şi Újpest trebuie să ne îngrijoreze. Ci efectele lor sociale, izbucnirile de ură de pe forumuri, gândurile de răzbunare din tot mai multe minţi înfierbântate. Este adevărat, politicenii români şi ungari s-au reconciliat.
Pretenţiile teritoriale au fost date uitării. Cooperarea funcţionează, şedinţele comune de guvern se ţin regulat, aşa cum s-a stabilit. Dar dincolo de uşile capitonate? Oare societăţile noastre chiar s-au reconciliat? Ne place să credem că aici, în Europa Centrală, reproducem modelul franco-german. Dar unde este manualul comun de istorie? Unde e Parlamentul comun al tinerilor? Unde sunt schimburile culturale? Unde sunt taberele comune ale copiilor şi tinerilor?
Unde este postul TV cultural, gestionat în comun? Acestea sunt realităţi care, în cazul franco-german, dau viaţă unei reconcilieri ce nu e doar pe hârtie.
În realitate, ştim atât de puţine unii despre ceilalţi! De exemplu, noi, românii, avem doar o vagă idee despre ce reprezintă zecile de castele ungureşti din Transilvania sau despre câte nume mari ale culturii maghiare sunt îngropate în cimitirele din această regiune. Dar, şi din partea cealaltă, lucrurile stau la fel de rău. Nu demult, primarul UDMR din Sfântu Gheorghe îmi povestea, într-un interviu, că a organizat o excursie comună la Bucureşti, a elevilor maghiari şi români din oraş. Şi a fost mirat să constate că aceşti copii se înţelegeau între ei în engleză.
Poate că separarea şcolilor a ajutat minoritatea maghiară să-şi păstreze mai bine identitatea. Poate. Dar, până la urmă, enclavizarea înstrăinează oamenii, le alimentează