Dacă te hotărăşti cu tot dinadinsul să aparţii unui anumit popor, încadrarea ta în acel grup uman nu va fi niciodată opera hazardului, ci rodul unei reflecţii adînci, cu consecinţe neprevăzute. Spiritul critic în legătură cu ţara şi poporul de adopţie scade la cote neverosimile: ţi-ai ales poporul, nu se cade să-l critici tocmai tu!
Apoi perspectiva asupra nefericirilor ori nedreptăţilor cărora le cazi victimă se nuanţează: vei fi tentat să-ţi judeci noul popor, noua apartenenţă, din perspectivă universală şi în dimensiune cosmopolită. Poporul tău devine componentă a ceea ce omenirea are mai specific; defectele lui ajung defectele întregii umanităţi, iar calităţile, atent notate, se colorează naţional printr-o explicabilă alchimie a sufletului. Însă rarele momente de recapitulare arată că luciditatea adoptivului rămîne superioară celei a nativului; omul care optează ireversibil pentru un anumit statut naţional a cîntărit cu atenţie calităţile şi defectele viitorilor săi compatrioţi. Cuvintele lui ar trebui examinate mereu cu atenţie.
Declarînd că a fost cineva fericit – în ciuda a tot ceea ce i se întîmplase în viaţă – G.M.Cantacuzino nu glumea: n-a regretat niciodată că, în loc să rămînă francez şi să trăiască în libertate, a ales România. A fost ţara care i-a oferit cele mai mari satisfacţii (în primul rînd, profesionale), ţara în care a atins o notorietate naţională, dar şi cea care l-a obligat să fie alături de un popor nenorocit, supus ocupaţiei militare străine, condamnat să trăiască sub dictatură. În forul său intim, G.M.Cantacuzino a considerat pînă şi această din urmă împrejurare drept un cîştig, sub raport uman. A ales să trăiască în România, alături de români, la bine şi la rău. Mai ales la rău.
Dovada? În întunericul cel mai adînc al anului 1956, trecînd din nou prin Iaşul tinereţii sale, pe străzile căruia călcase cîndva ca un
