În 1972, Bobby Fischer demola, mutând cum nu se mai mutase înainte, tot ce se credea că se ştie despre şcoala sovietică de şah şi, mai departe, despre comunism. Toate miturile construite cu migală de marii maeştri ai şahului şi de cei mai mici, ai propagandei. Luaţi anul 1927, păstraţi numărul de început, căci un veac nu se poate schimba atât de uşor, faceţi o rocadă, mică, dar rocadă, între ultimele două cifre. Veţi ajunge în 1972, vor fi trecut, iată, patru decenii şi jumătate, un război mondial şi mai mult – jumătate de război rece. Dar asta nu ştim încă. E 1972, doamnelor şi domnilor, e 1972, tovăraşe şi tovarăşi, suntem în Islanda, în capitala ei cu nume ca de vulcan, încărcat de consoane până la limită şi dincolo de ea. E 1972, suntem în Islanda, la „meciul secolului”, căci şahul, mai ales el, are meciul şi secolul său. Boris Spasski face o mutare foarte umană, periculoasă ideologic, dacă nu fatală. Aplaudă. Îl aplaudă pe Bobby Fischer. Trebuie să înţelegem că e mai mult aici: un sovietic aplaudă un american, mai exact – pe americanul care l-a învins. Lumea urmează să fie alta. Uniunea Sovietică e aproape de un mat istoric. Dar nici asta nu ştim încă. La Capablanca nu se ajunge Aşa, înfrânt, Spasski urmează să se întoarcă la Moscova, să fie declasat, acuzat, fireşte, de cosmopolitism şi de lipsă de responsabilitate. Fischer se va întoarce în America, unde va continua să lupte cu singurul adversar care îi va mai rezista un timp: bineînţeles, el însuşi. Se va autodevora până târziu, sau mai degrabă devreme, în 2008. Ultima mutare îl va prinde tot în Islanda, iar lumea, alta, dar tot limitată, cum o ştim, îl va socoti nesocotit şi va începe să uite. Bobby Fischer părăseşte Athletic Center din Reykjavik, la 11 iulie 1972, după o partidă pe care o câştigase în faţa lui Spasski, în cadrul meciului pentru titlul mondial Nu aţi uitat, poate, că acest articol înc