Barcelona a devenit o ţintă uşoară pentru cei care descoperă importanţa libertăţii de expresie.

A devenit atît de uşor să scrii despre Barcelona. Un declin anunţat sau măcar sugerat face din orice mut o voce critică. Uşile se deschid larg pentru detractori. Capodopera anterioară se dovedeşte un fals. Barcelona e o echipă de bătut în teren şi pe pagina de net. În mare, povestea declinului şi renaşterea contestaţiei se sprijină pe cîteva observaţii smulse fără efort din suita de trei meciuri negre cu Bayern, Chelsea şi Real.

Barcelona a încetinit viteza de combinaţie şi, în consecinţă, faimosul ei joc de posesie a început să semene cu o manie de colecţionar. Altă observaţie spune că, în aer, Barcelona e la pămînt. Rata de erori a crescut pînă spre media uzuală a fotbalului englez. Lipsa de variante B a făcut din suprema B prizoniera propriului sistem de joc. Aşa a ajuns Barcelona în situaţia psihică bizară în care echipa nu mai dispune de propriul sistem de joc. E invers: echipa e folosită de propriul sistem de joc. Dar e, oare, celebrul sistem lăsat moştenire de Cruyff lui Guardiola o maşinărie raţională? Se poate juca fotbal ultraofensiv fără vîrf? Sau sistemele radicale îşi trag echipele spre utopie?

Toate aceste întrebări abia crîcneau pînă acum o lună-două. Între timp, dubiile au făcut pasul spre acuzaţii. De unde atîta curaj polemic? E mai simplu decît s-ar putea crede. Plecarea lui Guardiola a dat semnalul. E ca la revoluţie. Mulţi descoperă importanţa libertăţii de expresie după. Cu o observaţie: declinul face parte din măreţia unei capodopere. Contestaţia e uşoară, analiza e cu totul altceva. Pînă la urmă, chiar dacă Barcelona va coborî treptele şi se va reîntoarce la fotbalul uman, cineva trebuie să spargă cifrul şi să explice ce e cu adevărat de neînţeles. Cum anume a putut o echipă la anul 2000 şi ceva să facă din fotbal un joc complet n