* Luminiţa Munteanu, Dervişi sub zodia Semilunei. Istoria unei confrerii mistice şi a patimilor sale, Editura Kriterion, 2005. "Preţuiau fără ipocrizie viaţa, socotind-o un dar divin... erau bonomi, întîrziau cu plăcere la taifas, în tovărăşia cafelei şi, uneori, a opiumului, erau mari iubitori de istorii fabuloase, de muzică şi poezie pe care le purtau departe..." Iată un portret al adepţilor Bektaşiya, ordin mistic turc, înfiripat pe la începutul secolului al XIV-lea, cam odată cu zorii puterii otomane. Dar asta e numai faţa lui însorită din liniştea, adesea înmiresmată de grădini de trandafiri, a incintei de reuniune şi de rugă (tekke). Edward Said şi urmaşii lui întru critica imaginii construite de orientalişti Orientului nu ar avea totuşi - să sperăm - ce obiecta. Nu un "celălalt" opus - idilic ori polemic - omului occidental aflăm în cele 600 de pagini ale studiului întreprins de Luminiţa Munteanu, turcolog, cercetător la Institutul de Studii Orientale, profesor la catedra de specialitate a Facultăţii de Filologie, Universitatea din Bucureşti. Departe de a aplica "principiul ireductibilităţii", după care datele religiei sînt separate de context, departe de a propune un model unic de lectură, Luminiţa Munteanu nu conteneşte să parcurgă "complexitatea" obiectului ei de studiu, să ne dea o "descriere densă" - pentru a relua clasificarea metodologică menţionată de I.P. Culianu într-una dintre conferinţele lui. Iar sufismul Bektaşiya are din belşug "complexitate", are dimensiuni multe, încîlcite, schimbătoare, are paliere paradoxale de doctrină şi de agregare, complicităţi cu poli antagonişti de putere, e alcătuit din toleranţă şi militantism, din extazuri ardente şi din traume socio-culturale niciodată vindecate, din ospitalitate şi din repliere, din policromie şi din inefabil. E istoria, întinsă pe şapte secole, a unei multiple marginalităţi (etnică, socială, cult