Exista libertate de expresie intr-un partid, dar se numeste altfel si functioneaza diferit.
Stiu ca nu e la moda, dar sa discutam lupta din PNL la nivel de principii. Par a se infrunta doua logici diferite. Exclusii isi apara dreptul de a vorbi. Conducerea spune ca libertatea de expresie se opreste atunci cind afecteaza partidul.
Intrebarea-cheie: cine si pe ce criterii decide ca partidul e afectat? Cind se opreste libertatea si cind se activeaza disciplina? Raspunsul in practica e: cind decide partidul. E un cerc vicios, dar oricum libertatea de expresie pierde, pentru ca e o valoare individuala in conflict cu una colectiva.
Un membru de partid nu e ca un cetatean ale carui drepturi individuale primeaza si sint aparate de o constitutie democratica. Un membru de partid e un participant voluntar la o asociatie care urmareste un scop comun. Participarea voluntara si concentrarea pe scop fac ca valorile colective sa cistige in fata celor individuale.
Dar daca colectivul, reprezentat de conducere, decide cind anume o libertate individuala poate fi suprimata, atunci etica politica pare a justifica suprimarea libertatii de expresie in practica unui partid. Doar la prima vedere. De fapt, principiul de mai sus e aplicabil numai partidelor nedemocratice.
Sa nu mergem pina la fascisti si comunisti, sa ne uitam la PRM, unde orice critica se termina printr-o excludere si un linsaj mediatic. Daca conducerea decide cind se termina libertatea de a critica conducerea, atunci orice partid ar ajunge inevitabil o mica insula de totalitarism.
Cum exista pe lume partide cu democratie interna (de fapt, sint majoritare in democratiile consolidate), atunci ceva face diferenta.
Raspunsul e simplu: partidele democratice transforma ele insele libertatea de expresie intr-o valoare colectiva. Sa o numim „libertate
